Controverse pe tema unei festivitati

Nu inteleg ce rost a avut evocarea festiva a alegerilor de la 20 mai 1990, mai ales ca nu exista nici argumentul unei cifre rotunde. Sau ceea ce inteleg nu-mi place: administratia actuala ar face, se pare, din orice, inclusiv din faptul ca azi e luni, un prilej de propaganda electorala.

Nu inteleg nici ce sens au avut controversele pe tema alegerilor de-acum patrusprezece ani. Sau ceea ce inteleg nu-mi place. Caci fiecare tabara a facut din „adevarul“ care i-a convenit „unicul“ adevar. Furios pe cei care asociaza alegerile din ’90 cu Duminica Orbului, Ion Iliescu le-a spus parlamentarilor stransi la festivitatea din Dealul Mitropoliei ca, atunci, „cetatenii au votat cu ochii larg deschisi pentru un viitor asezat pe valorile democratiei“. Intr-o „replica“, data in aceeasi zi, taranistii au fost de alta parere. Ei au afirmat ca, din cauza linsajului mediatic si a aservirii statului de catre FSN, „partidele din opozitie n-au avut, practic, nici o sansa in competitia electorala“.

Dupa cum se vede, ruptura care exista, in ’90, in societatea romaneasca nu s-a cicatrizat nici azi. Si nimeni n-are curajul nici azi sa spuna un adevar simplu si banal. Ca o consultare democratica nu duce totdeauna la hotararile cele mai fericite. Deci, nu poate fi socotita o valoare in sine. Ca sa nu dau clasicul exemplu cu Hitler venit la putere prin vointa democratica a nemtilor, voi da un altul care s-ar cuveni sa ne puna pe ganduri. Iisus Hristos a fost rastignit in baza unei consultari democratice! Pilat nu s-a multumit sa se spele pe maini, a iesit in balconul palatului sau si a intrebat multimea stransa jos: „Pe cine vreti sa rastignim? Pe Iisus sau pe Barabas talharul?“ Multimea a strigat: „Pe Iisus!“ Si astfel Iisus a trebuit sa-si urce crucea pe Golgota si sa murmure, dupa ce i s-au batut piroane in maini si in picioare: „Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac“.

Ce vreau sa spun? Nu ma indoiesc ca votul de la 20 mai 1990 a corespuns vointei majoritatii romanilor. Vor fi jucat un rol si manipularile la care s-a pretat Televiziunea Romana, care era, la fel ca azi, un instrument. Vor fi jucat un rol si sloganurile diversioniste, de tip „Noi muncim, nu gandim“ sau „Nu ne vindem tara“. Dar alte fraude care sa denatureze grav sensul scrutinului nu cred sa fi fost. In schimb, ma indoiesc sincer ca s-a votat atunci „cu ochii larg deschisi“. Asa ca asocierea cu Duminica Orbului nu mi se pare chiar lipsita de orice talc. Evident, nici o clipa nu-mi trece prin minte sa compar partidele aflate atunci in Opozitie cu Iisus sau sa vad in FSN o copie autohtona a lui Barabas, dar trebuie sa recunoastem ca votul de la 20 mai a fost unul emotional. Nu stiu cati se vor fi gandit in acele imprejurari la „viitor“. Ceea ce domina societatea romaneasca in acele zile erau pasiunile imediate, vehemente si fara nuante. Incepuse, dupa ce FSN se transformase in partid, sfasiind solidaritatea nationala de pana atunci, un soi de razboi civil psihologic ale carui transee nu se opreau in strada. Ajungeau si prin case, separand vechi prieteni si chiar familii. De asemenea, nu stiu cati se vor fi gandit in Duminica Orbului la „valorile democratiei“. Altele erau „motivatiile“.

La fel cum altele sunt si acum, dupa patrusprezece ani. La 20 mai 1990, societatea romaneasca era isterizata de politica. Dupa patrusprezece ani, e dezgustata de politica. La 20 mai 1990, credeam ca toate iluziile erau posibile. Dupa patrusprezece ani, aproape ca nu mai avem nici sperante. Starea cea mai raspandita e una de lehamite. Stare de apatie la fel de periculoasa, dupa parerea mea, ca isteria din ’90. Daca isteria din ’90 ducea la confuzie – o, si cate confuzii au urmat! – lehamitea de azi duce la fatalism, la resemnare. Caci avem o neobisnuita capacitate de a „normaliza“ anormalitatea, adica de a o socoti „normala“. Si chiar inevitabila. Incat, la un moment dat, nu mai vrem decat sa ne acomodam cu ea, s-o suportam. Altminteri, cum sa-mi explic ca se gasesc atatia dintre noi dispusi sa-si dea votul intorcand spatele realitatii, in loc sa se gandeasca, dupa atatea asteptari inselate, la eliminarea, democratica, a impostorilor din treburile publice?