Don Quijotte mai moare putin din cind in cind

La 11 martie, don Quijotte a mai murit o data… Si o data cu el, si citiva frati de-ai nostri.

Orice cuvint de compasiune e prea strimt ca sa poata cuprinde atita durere; a rudelor, a prietenilor, a tuturor oamenilor normali.

Orice incercare de a intelege sau de a explica necesitatea unor astfel de actiuni depaseste orice limita a rationalului, a normalului.

Dar raminem doar cu condamnarea, cu indignarea, cu consternarea, si asteptam cu resemnare urmatorul eveniment de acest tip, sperind ca el sa fie cit mai departe de noi si de ai nostri? E mai suportabil oare daca se intimpla altora?

Poti intelege oare lipsa de unitate a democratiilor occidentale in problema terorismului! N-au invatat nimic din lectiile istoriei? Au uitat, de pilda, cum au favorizat ascensiunea lui Hitler cind, in faza incipienta, incheiau tratate diplomatice cu el si afirmau ca nu reprezinta nici un pericol, chiar daca invadase Polonia si Cehoslovacia?

Imaginile romanilor care stateau zile intregi la coada pentru un loc de munca in Spania, transmise de unele posturi de televiziune, au fost cutremuratoare. De ce au plecat atitia romani in Spania? De ce pleaca si acum, dupa recentul carnagiu? De ce nimeni dintre cei aflati in Spania nu doreste sa se intoarca in tara? De ce ranitii sint fericiti ca pot schimba deteriorarea starii lor de sanatate cu calitatea de rezident in Spania? Iata intrebari; dureroase.

Unul dintre romanii care nu se vor mai intoarce in Romania asa cum a plecat intentiona sa-si cumpere haine noi de Paste; evident, nu Armani! Un alt roman dorea sa stringa bani sa-si cumpere o casa. Retineti, o casa, nu sapte; si in satul lui, nu la Predeal, ca sa fie vecin cu strigoi ai unor vremi pe care le credeam definitiv apuse.

Evident, e laudabil faptul ca li se acorda transport gratuit celor care doresc sa-si vada rudele din Spania, care au avut de suferit in urma atentatului. Dar nu era mai bine sa li se fi acordat celor plecati conditii decente de viata in tara lor? Dar, de fapt, nu mai e tara lor; ci a unui grup de emanati si privilegiati care considera ca totul li se cuvine.

In ultimii 14 ani la noi, don Quijotte a murit de mai multe ori. A murit in Decembrie ’89, alaturi de citiva nevinovati sacrificati pentru justificarea marii emanatii.

Si don Quijotte moare continuu. Moare o data cu fiecare copil vindut fiindca aici nu au drept la viata. Moare o data cu fiecare tinar capabil care, constatind ca valoarea si cinstea sint la noi cele mai mari defecte, pleaca sa ilustreze stiinta, cultura sau tehnologia altor tari. Moare o data cu fiecare pensionar care, obosit, abadoneaza, fie sinucigindu-se, fie de epuizare fizica. Dar, oficial, gestul lor e condamnabil, caci, daca ar urmari emisiunile de radio si televiziune, si-ar da seama de succesele „iepocale“ ale epocii de aur pe care o traim.

Si nu ne meritam oare soarta? Soarta pe care noi insine ne-am hotarit-o? Poti incerca sa faci un popor cu forta? Daca el nu vrea…

Don Quijotte va mai muri la noi inca mult timp; si de mai multe ori!