Doua ipoteze

Au circulat la bursa speculatiilor diverse presupuneri dupa ce Petre Roman a iesit din conul de umbra unde si-a lins ranile lasate de pierderea fotoliului de presedinte al Partidului Democrat si si-a facut un partid, cu un nume asemanator, „Forta Democrata“. Cea mai frecventa dintre ele a vazut in pasul facut de dl Roman un gest de orgoliu. Petre Roman – s-a zis – n-a mai suportat umilinta de a sta undeva intr-o pozitie marginala, de simplu senator, intr-un partid pe care l-a fondat, in timp ce fostii sai aghiotanti, care-i datoreaza cariera politica, se aflau sub reflectoare.

Petre Roman neaga aceasta ipoteza. Dar cum putea s-o aprobe? Ce politician ar recunoaste ca isi face un partid din orgoliu? Ar suna prost. Toti politicienii isi ascund orgoliile si intentiile cu principii. Nu se arunca in sinceritati sinucigase. Ne spun ca vor sa faca lucruri importante pentru tara. Dar sa intelegem ce e de inteles. In fond, ce sanse mai avea Petre Roman in Partidul Democrat? Nici una, desigur. Sa-i aplaude la sedinte pe Traian Basescu si pe Emil Boc? Pentru asa ceva iti trebuie, daca nu calitati de stoic, macar o resemnare bazata pe ideea ca nimic nu e vesnic pe lume. Petre Roman ar fi trebuit sa-si aminteasca in fiecare zi formula prin care li se atrage atentia papilor, cand sunt alesi, ca gloria e trecatoare: „Sic transit gloria mundi“. Or, nu-l vad pe dl Roman care, in decembrie ’89, s-a trezit propulsat prim-ministru fiind, pentru multi, un necunoscut, ajuns la aceasta intelepciune care, mai ales in politica, nu e deloc agreata. Ascensiunea sa vertiginoasa, continuata cu alte evenimente in care a fost erou principal, cum au fost mineriada din septembrie ’91 sau ruptura de Ion Iliescu, i-au dat, probabil, o ameteala care nu trece usor.

Si, in ce ma priveste, nu ma mir ca Petre Roman nu s-a putut consola sa fie un produs politic expirat. Spre deosebire de altii care nu-i iarta nici acum aroganta din anii ’90-’91, eu il judec azi mai detasat. La urma urmei, cine dintre noi s-a comportat atunci normal? Ruptura din decembrie ’89 ne-a isterizat pe toti. Nu cred nici ca a gresit cand a rupt in doua FSN-ul. Partea ramasa in FDSN a evoluat spre PDSR si, apoi, spre PSD, adica spre o stanga falsa, dupa parerea mea, care a impins democratia, inca haotica, de pe malurile Dambovitei spre oligarhie. Cat priveste competitia cu Traian Basescu, de-acum cativa ani, eu am prevazut ca o va pierde. Roman n-a avut niciodata un verb acid. E un politician bine educat, spre deosebire de altii, care inca n-au aflat ca intr-un salon nu se cade sa vorbesti cu gura plina, are o tinuta europeana autentica, lucru extrem de rar pe scena noastra politica, dar n-are atuurile celor care lupta bine cu parul, apreciate la „galerie“ (si nu numai).

Aceste judecati, rezonabile, sper, nu ma impiedica sa fiu banuitor in legatura cu pasul facut de Petre Roman prin crearea „Fortei Democrate“, caci numai de o noua divizare a Opozitiei nu era nevoie, cred, in acest moment. Si cu aceasta ajung la alta ipoteza care ar trebui luata in calcul.

Ma indoiesc ca un politician cu pretentiile d-lui Roman poate conta pe un succes in alegeri cu partidul pe care l-a infiintat. Tot ce poate obtine e sa traga in jos PD, razbunandu-se pe Traian Basescu si pe cei care, la un moment dat, nu l-au mai vrut sef. Astfel, insa, va boicota, implicit Alianta PNL-PD, singurul adversar de care s-ar putea teme in clipa de fata PSD. N-am nici o indoiala ca PSD a privit cu satisfactie aparitia acestui nou partid. Si poate ca la sediul din Soseaua Kiseleff s-au facut si alte calcule, vazand in „Forta Democrata“ un posibil „partid de tranzit“ prin care ar putea trece spre PSD diversi membri din PD ce s-ar jena s-o faca pe un drum scurt si sincer.