Lectiile inutile ale istoriei

O dictatura vine ca o napasta, ca un blestem. In ea, nu ai de ales decat daca i te impotrivesti ori i te supui. In schimb, intr-o democratie, faptul ca ai de ales iti da si posibilitatea de a-ti indrepta greselile. Ai votat o data prost, a doua oara tragi invatamintele cuvenite si repari eroarea. In principiu, asa ar trebui sa se intample, incat concluzia amara trasa cu vreo douazeci si cinci de secole in urma de Herodot, ca suntem destinati sa nu invatam nimic din istorie, n-ar mai fi actuala.

Din pacate, se pare ca este. Cand e vorba de gasit explicatii pentru deceptiile traite de noi in ultimii patrusprezece ani, dam dovada aproape toti de o buna cunoastere a cauzelor. N-am avut noroc, ne zicem, de politicieni competenti si cinstiti care sa ne scuteasca de reforme mimate, de coruptie, de haos si hotii. Au aparut in prim-planul scenei tot felul de nechemati si veleitari care au vazut in politica o trambulina si o sursa de capatuire. Aici e cauza principala. Vorba proverbului: pestele de la cap se impute.

Sa trecem peste „n-am avut noroc“, o ipocrizie destul de des auzita. Ne-a impus cineva sa-i votam pe cei care ne-au adus numai nenoroc? Ne-a tinut cineva pistolul la tampla in cabina de vot, obligandu-ne sa punem stampila intr-un loc anume? Nici unul din cei cu care „n-am avut noroc“ n-a ajuns in parlament sau la conducerea primariilor prin efractie. Noi le-am varat tuturor mandatul in buzunar.

Dar, cel putin, ne-am invatat minte? Vom zice in continuare ca „n-am avut noroc“? Trei ani, dupa ultimele alegeri, am avut timp pentru a invata sa regretam ce-am gresit, pentru ca, macar, greselile sa nu le repetam. Acum, a venit anul alegerilor. Anul in care, teoretic, avem ocazia sa trecem de la ceea ce am inteles la ceea ce trebuie facut.

Primele semne nu mi se par, totusi, de bun augur. S-ar zice ca, brusc, uitam tot ce-am gandit in precedentii trei ani. Ne-am plans, am injurat, am incriminat, dar suntem gata, ma tem, sa transformam campania electorala in anticamera pentru noi deceptii. Mirosul de circ politic ne excita apetitul pentru invective, demascari si lovituri sub centura, ceea ce ii indeamna pe politicieni sa mizeze nu pe idei, nu pe ceea ce ne-ar putea convinge ca de-acum inainte vom avea mai mult „noroc“, ci pe „cine da mai tare“.

In ce priveste pitorescul campaniei electorale, ne-am intors, cred unii, la anii ’90, cand din toate partile dadeau buzna partide incropite cu rude si prieteni sau insi care tanjeau sa iasa din anonimat. Remarca nu e intru totul exacta. In anii ’90, cand partidele se inmulteau de la o zi la alta ca buruienile, dupa ploaie, in marginea santurilor, fenomenul era explicabil prin noutate. Si printr-un fel de isterie exhibitionista. Eram debutanti in democratie. Azi, nu mai e vorba de asa ceva. Daca judecam dupa ce ne arata sondajele, societatea romaneasca a devenit apatica, dezgustata de politica. Or, cei care se bulucesc la startul campaniei electorale ar vrea sa profite, nu, ca in ’90, de iluziile romanilor, ci de lehamitea la care am ajuns. Dezgustul de politica e luat in calcul ca motiv de a face politica. Si amatori se gasesc din belsug. Dl Roman a iesit din tacerea in care si-a lins ranile dupa ce Basescu i-a luat locul in PD. Emil Constantinescu se agita si el. Gigi Becali vrea sa apropie politica de fotbal. Si pe partea dreapta, si pe partea stanga a scenei, imbulzeala creste vazand cu ochii. Podeaua geme sub tropaiturile celor care fie se socotesc un instrument al lui Dumnezeu pentru salvarea democratiei romanesti, fie nu gasesc alt mijloc de a face sa se vorbeasca despre ei.

Si ce sa mai spunem despre cursa pentru Cotroceni, care ameninta sa devina „un cros“? Dupa Lia Roberts, un alt romano-american asteapta sa se stranga semnaturile cerute de lege. Si Adrian Costea, cel cu „Eterna si fascinanta Romanie“, ar vrea, se pare, sa-si poata tipari la sfarsitul anului o carte de vizita pe care sa treaca, sub numele sau, „fost candidat la presedintia Romaniei“. Si, nu ma indoiesc, toti vor gasi sprijinitori.