1. Am descoperit demult, de pe vremea cand locuiam pe cel mai zgomotos bulevard din Bucuresti, ca linistea cea mai adanca e cea obtinuta in vacarm. Nu intamplator, in vechime, Diogene si-a dus intr-o piata, nu intr-un pustiu, butoiul unde obisnuia sa se retraga. Poate, asa se explica unul din paradoxurile de azi de la noi.
Aproape nu trece o zi fara sa se ridice valvataile unui nou scandal. Unele dintre ele, cum sunt „cazul Puwak“ si „cazul Beuran“, rezista mai multa vreme pe pagina intai a ziarelor, altele – cele mai multe – se uzeaza repede, se banalizeaza. Dar alimenteaza cu malul lor lehamitea. La drept vorbind, ma tem ca antipatia fata de politica, reflectata de politica, a fost determinata nu atat de scandalurile care agita ziua de azi, cat de scandalurile de care nu mai vorbeste nimeni. E efectul lor ultim.
Efect pervers si periculos. Caci cum se poate insanatosi o Romanie bolnava? Prin politica, fireste. Oricat l-am implora pe Dumnezeu, solutia nu are cum sa fie una metafizica. Dar daca politica ne ofera in loc de remedii, un plus de toxicitate, nu e normal sa fim ingrijorati? Am remarcat in ultima vreme ceva care m-a pus serios pe ganduri. Aud voci care se intreaba daca nu cumva democratia e cauza multor rele care se petrec. Asa ceva era de neconceput prin anii ’90. Si cred ca politicienii nostri se joaca, inconstienti, cu focul, alimentand scandalurile care se tin lant si mizand pe faptul ca ele se uzeaza, se uita.
2. Odata cu sfarsitul verii, s-a inviorat bursa speculatiilor. Politicienii nu mai seamana cainilor toropiti de caldura, care, inainte de a veni ploile, cautau cu limba scoasa un petic de umbra, avand energie doar sa maraie. Acum, seamana, mai degraba, viespilor care atacau, prin vara, tot ce le iesea in cale. Intre altele, circula pareri contradictorii despre intentiile lui Nastase. Sa consimta sa fie garat, ca presedinte, la Cotroceni? Dar daca nu castiga finala? Ar fi primul vot direct, personal, la care se supune. Pana acum, a fost votat numai pe liste. Grea problema, mai ales ca e prea devreme sa se retraga la Cornu si sa-si scrie memoriile. Galagios, Basescu se si vede la Palatul Victoria sau la Cotroceni, ceea ce imi reaminteste de halul in care arata azi Bucurestiul. Votul meu ii va lipsi. A fost o vreme cand ma amuzau luptele cu parul impotriva celor „trei trandafiri“. Am ajuns, insa, la concluzia ca macar a doua tentativa de „schimbare“ trebuie sa fie serioasa pentru a nu compromite insasi ideea.
3. Ii invidiez pe tineri pentru ca isi pot permite sa fie impertinenti, adica sa doreasca „fara masura“, sa indrazneasca „fara masura“. Batranii, cand sunt impertinenti, devin ridicoli. La varsta mea, nu se mai cade sa-mi ignor limitele, dar un tanar n-are nevoie de melancoliile Eclesiastului.
Asta nu inseamna ca n-am indoielile mele legate de „ai nostri tineri“, cum zicea intr-o postuma Eminescu. Desigur, unele lucruri s-au schimbat. „Ai nostri tineri“ nu se mai duc pe malurile Senei sa invete „la gat cravatei cum se leaga nodul“. Multi nici nu mai poarta cravata. E un articol demodat. Viseaza o bursa in America. Si vin de-acolo cu o filosofie simpla, pragmatica. Misterul vietii? Viata e un lung sir de „afaceri“ intre o nastere si o moarte. Celelalte explicatii sunt, pentru pragmatici, inutile. Specificul national? Traditiile? Identitatea? Prostii. Astea, zic multi, tin de pasoptism. Or, noi traim in secolul al XXI-lea. Asa imi explic, in parte, impresia ca tinerii nu prea au idealuri, ci scopuri practice. Si ca, in politica, asistam la aparitia unor clone, gen Victor Ponta sau Daciana Sarbu. Daca gresesc, le cer scuze acelora care, realmente, au nevoie de un „Nord“ pe busola.
4. Secretarul general al PSD, Dan Matei Agathon, a suferit o criza de luciditate. A declarat: „Parerea mea este ca parerea mea nu conteaza“. Are dreptate. Dar sa speram ca va iesi din criza, pentru a asigura partea comica a campaniei electorale.
