„Normalizarea“ anormalitatii

Pana acum, stiam ca ne aflam la portile Orientului, din care cauza – cum a umblat vorba prin Occident – totul, la noi, e luat la modul lejer. Aflu acum ca in optica americanilor – cel putin, asa sustine „o persoana importanta de la Washington“ (cum l-a caracterizat ambasadorul Michael Guest pe gazetarul american Robert Kaplan, ce ne-a fost oaspete) – am fi o „suburbie a Orientului Mijlociu“. E de meditat cat de corect e si in ce masura ne convine acest punct de vedere care duce si spre alta afirmatie a gazetarului american: „Apartenenta la NATO nu va face Romania mai occidentala“.

Poate ca nici nu e in interesul nostru sa ne „occidentalizam“ in toate privintele. E firesc sa vrem sa traim la nivelul Occidentului, e firesc sa vrem ca Bucurestiul sa scape de mirosurile orientale, de amestecul de maidan, gropi si praf, care-l caracterizeaza azi, e firesc sa ne dorim toate facilitatile de care beneficiaza civilizatia occidentala, dar de ce am prelua si raceala relatiilor umane? Uneori, cand am calatorit in Occident si m-am lamurit ca singuratatea poate atinge acolo forme mai drastice decat la noi, mi-a fost dor, recunosc, si de barfele enervante de pe malurile Dambovitei. Si spune asta un ardelean, mai degraba, ursuz.

E adevarat, exista moravuri, reflexe si tendinte la noi care ar trebui sa ne dea serios de gandit. Ele vin din urma, dintr-o istorie care ne-a dat cu capul de toti peretii, facandu-ne fatalisti, constienti ca „bietul om e supt vremi“, cum zice cronicarul, dar si din psihologia noastra. Avem, intre altele, o neobisnuita capacitate de a „normaliza“ anormalitatea, adica de a o face sa para „normala“. De aceea, toate relele se banalizeaza repede, la noi. Ne obisnuim cu ele si abia le mai remarcam. Sau le remarcam ca sa facem haz de necaz. Scandalurile nu tin nici ele afisul multa vreme. De obicei, cateva zile. Maximum, o saptamana, doua. Dupa aceea ne plictisim de ele. Incat protagonistii lor nu trebuie decat sa aiba obrazul gros si rabdare. Fiecare scandal nou sterge amintirea scandalului precedent, cum sterg valurile, la mare, spuma lasata de alte valuri pe plaja. Asa se face ca, practic, toate scandalurile de coruptie au trecut fara sa se clatine nici un fotoliu din cauza lor. Iar omul de pe strada s-a plictisit sa auda aceleasi incriminari, dupa care nu se intampla nimic, fara sa-si dea seama ca plictiseala sa ajuta la banalizarea anormalitatii, la impingerea ei spre „normal“.

Scandalul „Pavalache“ infierbanta acum imaginatiile. Se baza, oare, consilierul prins in flagrant pe persoane foarte sus-puse? Era un simplu intermediar? Sau lucra pe cont propriu? A cerut, realmente, o mita care ne da frisoane? Ori a jucat la cacealma? Si va vorbi, oare? Sau va prefera sa taca, asa cum a tacut si Trutulescu dupa „Tigareta II“? Sunt o multime de necunoscute in acest caz care seamana cu un soi de rebus. Ceea ce e sigur, depasind conditia de „secret al lui Polichinelle“, e ca marea coruptie reprezinta principala problema a luptei cu coruptia la noi. Romania nu e doar tara unde pentru cuvantul „mita“ exista sapte sinonime (spert, bacsis, ciubuc, spaga etc.). E tara unde, cum observam, politica miroase din ce in ce mai urat. La faima negativa, de tara corupta, cea mai corupta din Europa, au contribuit, fara indoiala, toti spertarii, toti ciubucarii. Dar ceea ce agraveaza „boala“ si face foarte dificila lupta cu ea e faptul ca puroiul din plagile coruptiei iese, tot mai vizibil, si prin zidurile palatelor Puterii.

Iata de ce eu, unul, nu ma grabesc sa cred ca Parchetul National Anticoruptie si-a demonstrat, prin arestarea lui Pavalache, independenta si „lipsa de complexe“. Astept sa vad daca acest scandal va produce clarificarile dorite sau, dimpotriva, se va scurge incet in uitare, asemenea altora. Si, mai ales, astept sa vad daca Parchetul National Anticoruptie va indrazni sa fie „fara complexe“ si pe trepte ale ierarhiei superioare celei pe care se afla „expertul“ arestat. Un demon al dubiilor imi sopteste ironic sa nu subestimez capacitatea noastra de a „normaliza“ anormalitatea.