O scurtă istorie a colindului

Colindele au fost cântate pentru prima oară în Europa cu mii de ani în urmă, dar ele aveau o însemnătate diferită de cea pe care o îmbracă astăzi. Erau cântece păgâne, evocate în perioada serbărilor solstițiului de iarnă, pe care oamenii le celebrau dansând în jurul focurilor și monumentelor de piatră.
Potrivit Descoperă, și pe teritoriul țării noastre, colindele au avut inițial un scop ritualic, acela de urare pentru fertilitate și belșug. Obiceiul era legat de începutul noului an agrar ori de finalul său (primavăra, respectiv toamna).
Alt scop des întâlnit al colindelor era și acela de alungare a spiritelor rele și de invocare a sufletelor celor trecuți în neființă. În timp însă, semnificația inițială a colidelor a păstrat numai atmosfera sărbătorească, de ceremonie și urare.
Colindele au caracterul unor cântece tradiționale, cu tente folclorice, urări epico-lirice, legate de obiceiul precreștin ar datinei colindatului. Ele se cântă în preajma Sfintelor Sărbători ale Crăciunului, având versiuni diferite, în funcție de regiuni și graiuri.
Astăzi, colinda a căpătat, mai degrabă, caracterul așa-numitelor „cântece de stea“, obișnuite de Crăciun și Bobotează, vizând în firul lor narativ Viflaimul, Irozii și subiectele creștine.
În România, precum și în alte țări de rit creștin răsăritean, unde închinarea magilor e sărbătorită deodată cu Crăciunul, umblatul cu steaua are loc în seara de Crăciun, pe când în țările cu rituri apusene, unde închinarea magilor e sărbătorită de Bobotează, se umblă cu stea în ajunul acestei sărbători.
Cel mai vechi cântec creștin de Crăciun este „Jesus refulsit omnium“, compus de St. Hilary din Poitiers, în secolul al IV-lea. De asemenea, colindele „O vino azi, Emanuel“, scris în secolul al XII-lea și „Cântecul Mariei“, cântat mai ales în bisericile catolice și conceput în Evul Mediu cu versuri extrase direct din Evanghelia după Luca, sunt două dintre cele mai vechi cântece christice.