Auzul lui Beethoven
La 26 de ani, Ludwig van Beethoven dădea primele semne de surzenie. Doi ani mai târziu, el compunea prima simfonie, în Do major, iar cariera sa de compozitor tocmai începuse. Din cauza scăderii tot mai accentuate a auzului, începe să se izoleze tot mai mult de societate şi se gândeşte tot mai des la sinucidere. Într-o scrisoare din 1801, adresată medicului Wegeler, compozitorul îşi mărturiseşte îngrijorarea, însă între timp încearcă să compenseze acest defect. În 1814 începe să folosească o trompetă auditivă cu ajutorul căreia să audă mai bine notele compoziţiilor sale. În 1817 el nu mai putea auzi muzica deloc. Prin 1818, Beethoven devine complet surd, singura modalitate de comunicare cu interlocutorii fiind „caietele de conversații“, în care aceștia scriau în loc să vorbească. Surditatea nu i-a întrerupt însă creația artistică. În 1819 compune „Variațiile-Diabelli“ pentru pian, în 1820 se execută prima versiune a „Missei Solemnis“, realizează ultimele sale sonate pentru pian și cvartetele de coarde și, în sfârșit, Simfonia a IX-a. Din câte se pare, handicapul ar fi avut o puternică influenţă asupra stilului muzical al artistului german, relatează lastampa.it. Potrivit unei echipe de specialişti olandezi, pe măsură ce îşi pierdea auzul, partiturile au suferit modificări, ajungând la variantele pe care le cunoaştem în prezent. În opinia cercetătorilor coordonaţi de Edoardo Saccenti, compozitorul german „folosea mai rar frecvenţele pe care le auzea mai puţin“. Specialiştii care au analizat operele lui Beethoven, inclusiv partiturile, notele şi instrumentele, susţin că „în principiu, compozitorul a început să nu mai audă notele cele mai acute. În consecinţă, pe măsură ce surzenia avansa, folosea tot mai des notele mai coborâte şi medii“.
