Din cauza numărului mare de misiuni a căror destinaţie finală era planeta Marte, dar care au eşuat dintr-un motiv sau altul, se vorbeşte deseori despre un aşa-numit „Blestem al planetei Marte“. Însă, chiar există un blestem asupra sondelor marţiene? Dacă ne aruncăm o privire asupra datelor prezentate pe unele site-uri, automat ne punem problema de ce două treimi dintre misiunile direcţionate către Marte au culminat cu un eşec. De pe site-ul NASA, la rubrica numită „Chronology of Mars Exploration“, unde sunt enumerate toate cele 40 de misiuni marţiene din ultimii 60 de ani, fie ele americane ori sovietice, aflăm că 26 dintre acestea s-au soldat cu un eşec din cauza uneia sau mai multor defecţiuni sau erori de calcul. Din 1960 până în 1975, aproape toate misiunile spre Marte s-au confruntat cu fel de fel de probleme. Însă, dacă ne gândim că toate aceste episoade au avut loc foarte departe de Marte (ba chiar, de multe ori, pe orbita Pământului), povestea blestemului planetei Marte începe să se clatine.
Eşec şi succes
Lista eşecurilor însă este oricum incredibilă. Mars 2 şi Mars 3, primele sonde care au ajuns pe Marte, nu sunt tocmai cunoscute pentru activitatea lor ştiinţifică. Prima este mai degrabă cunoscută pentru faptul că a fost primul obiect construit de om care a ajuns pe sol marţian, dar şi primul care a creat un crater pe această planetă; cea de-a doua, în schimb, a amartizat cu succes pe Marte şi a reuşit să transmită un semnal spre Terra doar pentru 20 de secunde, pentru ca mai apoi să fie redusă la tăcere, cel mai probabil din cauza uneia dintre cele mai puternice furtuni de nisip care a avut loc pe Marte. Prima sondă spațială care a ajuns la Marte și a transmis imagini a fost Mariner 4 în 1965. Însă, aceste cazuri sunt considerate doar relativ eşuate. Au urmat Mariner 6 și 7 în 1969, iar în 1971, Mariner 9 a devenit primul satelit artificial al planetei Marte. Toate aceste sonde au fost lansate de NASA. Imaginile transmise de Mariner 9 au arătat pentru prima oară vulcanii de pe Marte, precum și canionul gigantic Valles Marineris. O furtună de nisip a împiedicat pentru puțin timp cartografierea planetei, dar după câteva zile norii de praf s-au retras.
În septembrie 1992, a fost lansată nava „Mars Observer“, cu misiunea de a cartografia planeta. Până cu câteva zile înainte de a intra pe orbita planetei Marte, totul părea să funcţioneze normal, însă cu trei zile înainte de a ajunge la destinaţie, în august 1993, brusc şi misterios, toate legăturile s-au întrerupt.
Erori umane
Unul dintre cele mai cunoscute episoade din istoria misiunilor marţiene este destul de recent. În 1999, sonda spaţială Mars Climate Orbiter s-a dezintegrat în apropierea planetei Marte pentru că o echipă de tehnicieni de la Lockheed Martin, una dintre companiile implicate în proiect, a efectuat calculele de apropiere în sistemul imperial britanic de măsurare (în picioare 1 picior = 0,3038 m) şi nu în sistemul metric utilizat de NASA, cauzând erori de calcul enorme. De altfel, la o verificare mai atentă, se observă că factorul uman joacă un rol vital în aşa-numitul blestem al planetei Marte. În 1988, sonda Phobos 1 a dispărut din cauza unei subrutine (secvenţă constituită ca o entitate de sine stătătoare care se repetă în diferite locuri ale unui program), care nu era utilizată de satelit, dar care a fost lăsată în sistem din cauza unor probleme legate de costuri şi de timpul avut la dispoziţie până la lansare. Acest fragment de cod s-a activat singur, astfel că sonda a fost incapabilă să îşi mai orienteze propriile panouri solare şi să mai creeze energie pentru a funcţiona. Trebuie totuşi menţionat că în ultimele decenii, numărul succeselor „marţiene“ a crescut simţitor, chiar dacă un posibil eşec determinat de complexitatea misiunilor este întotdeauna luat în considerare.
