Temeiurile credinţei creştine
de Emil Brunner, Editura Herald
„Temeiurile credinţei creştine“ reprezintă o expunere rezumată a mesajului creştin, în ceea ce Brunner consideră a fi esenţa sa. Brunner evită să discute aici aspecte controversate ale mesajului creştin; sunt evitate chiar şi elaborările teologice. Prin caracterul său succint şi pertinent lucrarea a cunoscut o mare popularitate.
Autorul abordează creştinismul dintr-o perspectivă existenţialistă. Adevărul încetează a mai fi o doctrină despre un anumit obiect şi devine întâlnirea cu un subiect, cu subiectul absolut care este Dumnezeu. Esenţa creştinismului este întruparea lui Dumnezeu în Iisus Christos şi, prin aceasta, realizarea unei punţi de legătură, a unei întâlniri între Dumnezeu şi lume. Brunner vede această întâlnire, care dă esenţa creştinismului, nu doar la nivel cosmic, ci şi la nivel individual. Esenţa condiţiei de creştin constă în a avea o întâlnire personală cu Dumnezeul întrupat în Christos; adevărul creştin, care face ca un om să fie creştin, încetează a mai fi o dogmă, ci constă, pur şi simplu, dintr-un eveniment real.
În urma acestei întâlniri personale, omul nu dobândeşte o anumită cunoaştere; mai degrabă, el dobândeşte o viaţă nouă, trăită în părtăşie cu Dumnezeul pe care acum îl întâlneşte. În contextul acestei întâlniri, Dumnezeu nu îi revelează omului un set de adevăruri, de doctrine, ci se revelează pe Sine Însuşi. Revelarea de Sine a lui Dumnezeu ia forma întrupării sale în Iisus Christos. Brunner acceptă însă şi existenţa unei revelări a lui Dumnezeu către fiecare individ în parte, prin Duhul Sfânt. Trăirea în Duh, mărturia Duhului nu sunt altceva decât o modalitate interioară în care se realizează întâlnirea personală dintre Dumnezeu şi om. Viaţa în Duh este lipsită de valenţele cognitive care îi sunt adesea atribuite. A fi inspirat de Duhul Sfânt, a fi plin de Duhul Sfânt înseamnă a fi însufleţit de un nou tip de trăire. Brunner nu identifică nici un fel de dimensiuni cognitive ale acestei experienţe. Tipul de vorbire care exprimă cel mai bine această întâlnire nu este atât expunerea discursivă, cât limbajul închinării sau cel al rugăciunii.
În deplin acord cu filosofia existenţialistă, Brunner atrage atenţia asupra condiţiei disperate, plină de limitări, de necunoscut, şi sortită într-un mod fatidic morţii, a fiinţei umane; totodată, în calitatea sa de teolog, Brunner indică spre Dumnezeu ca salvare a fiinţei umane din această condiţie. Astfel că Dumnezeu nu ţine atât de planul cunoaşterii pe care ar putea-o omul dobândi, cât, mai degrabă, de planul existenţial. El este Salvatorul, cel în funcţie de care un om îşi reorientează întreaga sa viaţă, cel care conferă omului un nou temei valoric şi dă un nou sens şi o nouă speranţă vieţii umane.
Emil Brunner s-a născut în Winterthur, în apropiere de Zürich, pe 23 decembrie 1889. A studiat teologia la universităţile din Zürich, Berlin, cât şi la Union Theological Seminary, în New York (1919-1920). Între 1916 şi 1924 a fost pastor în Obstalden, un sat din Alpi. Începând cu 1922, predă la Universitatea din Zürich, iar din 1924 este numit titular al cursurilor de Teologie Sistematică şi Teologie Practică în această universitate, unde a rămas până la pensionarea sa, în 1953. În perioada 1937-1938, a fost invitat să predea în SUA, la Princeton Theological Seminary. După pensionare, timp de doi ani (1953-1955), a predat în Japonia, la Tokio, la International Christian University. A fost foarte implicat în mişcarea ecumenică, cât şi în alte organizaţii parabisericeşti, cum ar fi YMCA, al cărei consilier în materie de teologie a fost. Dezamăgit de Biserica mult prea instituţionalizată a vremurilor sale, a pledat mult în favoarea bisericilor libere. În acest sens, a susţinut mişcări cum ar fi Oxford Group Movement şi curentul creştin japonez Mukyokai (Non-biserica). În timp ce se întorcea din Japonia în Elveţia a suferit o hemoragie cerebrală care i-a afectat mult condiţia fizică; în final, aceasta a condus la moartea sa, pe 6 aprilie 1966.
