Ce ar fi America fără Europa? Nu vorbim aici de America Vestului sălbatic, a şerifilor sau a lui Obama, ci de America artei, a literaturii, cinematografiei şi muzicii.
America pe care o cunoaştem astăzi, care încă domină lumea graţie puterii „soft“ a culturii, s-a născut în secolul trecut şi este fiica Europei. Mai corect ar fi să spunem că este „fiica bastardă“, nedorită, a monştrilor europeni Hitler şi Stalin, şi a creaţiilor politice ale acestora, dictatura şi revoluţia. Din cauza lor, întregi mişcări culturale au traversat Oceanul, în prima jumătate a secolului XX. Acest val impresionant de emigranţi a fost „imortalizat“ pe hârtie încă din acea vreme, atât în America, unde Anthony Heilbut lansa în 1938 „Exiled in Paradise“, cât şi în Europa, unde, în 1988, francezul Jean-Michel Palmier a comentat fenomenul în „Weimar en exil“. Mult mai recent este însă volumul „Artists in Exile“ al americanului Joseph Horowitz, care se limitează la a comenta contribuţiile europenilor la dezvoltarea artelor interpretative, precum dansul, muzica sau teatrul, pe continentul american.
Arta în exil
Numele care a deschis oarecum drumul şi binecuvântează întregul curent este Antonín Dvořák, care a ajuns la New York în 1892 şi, în doar 15 luni, a compus şi a adus pe scenă Simfonia a IX-a, prezentată în primă audiţie la Carnegie Hall din New York, sub bagheta dirijorului german Anton Seidl. Chiar înainte de acest concert, Dvorák a adăugat partiturii titlul „Din Lumea Nouă“. Compozitorul născut în Cehia a reuşit, fără să fi văzut un singur om de culoare, să transforme muzica „neagră“ de pe plantaţiile din Sud în muzica americană prin excelenţă, care până atunci fusese ignorată chiar de către americani. Acesta este începutul generic al unei dezbateri despre identitatea naţională, care nu s-a finalizat nici azi, aşa cum tocmai ne-a demonstrat alegerea lui Barack Obama în funcţia de preşedinte. America ar fi fost oricum un magnet pentru artiştii europeni, chiar şi fără aportul fascismului şi al comunismului. La început de secol, în timp ce Europa intra într-un tunel de tragedii, arta din Statele Unite era la început de drum. Aşa cum aminteşte Economist, la acel moment nu exista decât o companie de balet, câteva orchestre tinere, un teatru dramatic rudimentar, o cinematografie în fază incipientă, al cărei regizor de top era uitatul D.W. Graffith, iar diva cea mai admirată – Mary Pickford, în timp ce scriitori precum Henry James sau pictori ca John Singer Sargent se inspirau din Europa secolului al XVIII-lea. Odată cu sosirea refugiaţilor lui Stalin, Hitler sau Mussolini, totul s-a schimbat. America le-a acordat acestora toată libertatea, chiar şi intelectuală, ce în ţara lor natală le fusese refuzată. În schimb, SUA au devenit mature din punct de vedere artistic.
Ruşii în Lumea Nouă
Horowitz trece în revistă câteva dintre marile nume care au contribuit decisiv la dezvoltarea artistică a Americii. Aşa aflăm, de exemplu, despre ruso-georgianul Georgi Balanchivadze, care la nouă ani a ajuns la Sankt Petersburg pentru a studia baletul la Şcoala imperială ţaristă. La 20 de ani, în timpul unui turneu al Baletului Sovietic de Stat, a refuzat să revină în ţară şi a fugit la Paris, unde alt exilat rus, Serghei Diaghilev, l-a angajat ca şi coregraf la Ballet Russes. În 1933, îşi schimbase numele în Balanchine şi ajunsese în America. Aici a fondat American Ballet, punând bazele dansului modern, în care „corpurile adorabile“ ale tinerilor americani dansau atletic, de dragul artei dansului şi nicidecum pentru a parafraza povestiri regale sau anacronice, în stil european, cu trame greu de transpus în mişcări. Pentru Balanchine, un bărbat, o femeie şi al treilea personaj mai mult sau mai puţin incomod sunt mai mult decât suficienţi pe scenă, pentru că „în dans nu există soacre“. Însă nu toţi emigranţii au reuşit să se integreze uşor în modul de viaţă energic, neformal şi liber de dincolo de Ocean.
Germania, „furnizor“ de talente
În 1939, odată cu sosirea pe tărâmuri americane a pianistului Rudolf Serkin, care a deschis drumul pentru un val de artişti austro-germani, a început „colonizarea germană“ a artei americane. Este suficient să amintim o anecdotă a acelor vremuri. Se spune că Otto Preminger, auzind un grup de „tovarăşi de exil“ vorbind în maghiară, a urlat spre ei: „Chiar nu ştiţi că aici sunteţi la Hollywood? Vorbiţi deci în germană!“. Imposibil să cităm toate numele. Potrivit estimărilor, peste 1.500 de muzicieni din Germania nazistă au sosit în Statele Unite. Cum era de aşteptat, nu toţi erau cine ştie ce genii, nu toţi s-au adaptat şi nu toţi se potriveau cu stilul american, unde erau preferaţi executanţii – virtuozii în defavoarea compozitorilor – intelectualilor. Astfel, Bela Bartòk, Hindemith şi Schoenberg au întâmpinat ceva obstacole, în timp ce Stravinski a „descoperit“ America şi a lucrat cu Balanchine, bucurându-se de un extraordinar succes. Apoi şi-a făcut apariţia un anumit Leopold Antoni Stanislav Boleslawowicz Stokowski, care a pretins că este polonez, cu toate că s-a născut în Anglia, şi a dat lovitura. El a transformat Philadelphia Orchestra în cea mai bună „orchestră“ pe care Rachmaninov a auzit-o vreodată. Omul care a dirijat pentru prima dată „Simfonia a opta“ de Gustav Mahler, la radio, pentru o audienţă mai mare decât toată Viena, care a făcut dragoste cu Greta Garbo, care a „dat mâna“ pe ecran cu Mickey Mouse a fost cel care practic a rescris regulile artei americane. Alt caz demn de luat în seamă este cel al lui Kurt Weill, artistul care în Germania natală reuşise să transpună pe note furia lui Bertold Brecht din „Opera de trei parale“. Sosit la New York, a „pus stăpânire“ pe muzical, făcând din Broadway a doua sa casă: „Lady in the Dark“ şi „Street Scene“ au devenit capodopere ale acestui gen. În mod paradoxal, americanii au văzut „Opera de trei parale“ doar postum, pentru că aceasta a ajuns pe Broadway abia după ce Weill se stinsese din viaţă la doar 50 de ani. Aşa cum Phillip Lopate nota în New York Times, al său „September Song“ rămâne un monument euro-american, la fel ca „Ninotchka“ lui Lubitsch, „Casablanca“ a lui Curtiz sau „Lolita“ lui Nabukov.
