Ion Kalinderu a rămas în conştiinţa publică aşa cum l-a descris Pangratti: „un mare iubitor de artă încă din tinereţea sa şi excelent cunoscător, mai cu seamă în arta picturii“. În 1906, Kalinderu a înfiinţat un muzeu de belle-arte, în care a expus obiectele pe care le colecţionase.
O figură a Bucureştilor de altădată, Ion Kalinderu (1840-1913) a fost exponentul tipic al capitalei ţării, modernizată şi occidentalizată rapid într-un început de veac. Cei care au păstrat amintirea acelui Kalinderu – desigur, în scris (Iorga, Lapedatu, C.C. Giurescu) – l-au prezentat ca pe un personaj cu ochi vicleni, „de oriental, pe jumătate închişi (…), cu mustăţile cernite ca ale lui Napoleon al III-lea“, străbătând Bucureştii călare, îmbrăcat după moda englezească – „botfori, pantaloni bufanţi, jachetă gri, cu o enormă floare la butonieră şi cu pălărie înaltă, tot gri“ -, care dialoga, de cele mai multe ori, de pe şa, „pentru plăcerea de a te prezenta târându-te după Rosinanta lui (…)“.
Jurist cunoscut, cu doctorat la Paris, fire orgolioasă, avidă de funcţii şi preamăriri, Ion Kalinderu a ajuns să obţină preşedinţia celor mai importante instituţii, societăţi şi comitete de cultură: Academia Română, Ateneul Român, Societatea de Geografie, Societatea de Cultură „Steaua“, Societatea „Progresul“, Crucea Roşie, Societatea Silvică, Revista Albina, Comisiunea Monumentelor Istorice. Şi, chiar dacă în epocă Ion Kalinderu a fost citit drept un „personaj cam ridicol şi humoristic“, atrăgându-şi, nu de puţine ori, „hazul şi zeflemeaua“, el a rămas în conştiinţa publică aşa cum l-a descris E.A. Pangratti: „un mare iubitor de artă încă din tinereţea sa şi excelent cunoscător, mai cu seamă în arta picturii“. Însă, această pasiune a lui pentru artă n-a fost dublată de complexa cultură artistică, atât de necesară colecţionarului fin, ci numai de ochiul ager al anticarului comerciant, dornic să adune cât mai mult în ticsita şi neîncăpătoarea lui casă. Iată de ce „Kalinderu era gata să cumpere oricât şi orice. Nu da îndărăt în faţa unei pânze de maestru cunoscut ce trebuia plătită cu bani grei. Dar, în acelaşi timp, nu şovăia să cumpere un ceas de buzunar sau o medalie obişnuită, lăsându-se cu uşurinţă înşelat de un anticar autohton de a treia mână“.
În numai câţiva ani, hobby-ul lui Kalinderu a devenit vizibil nu numai pentru cunoscători, ci pentru toţi bucureştenii, deoarece, în timp ce „pe dinăuntru casa era plină până în vârf de obiecte de artă – picturi, sculpturi etc. – destinate, toată lumea o ştia, unui viitor muzeu Kalinderu“, şi zidurile casei sale „din strada Renaşterii (azi Dr. Sion) erau ilustrate de sus până jos cu fel de fel de fragmente sculptate în marmoră sau piatră, cumpărate de pe la negustori de antichităţi din străinătate, fără prea multă alegere…“.
Într-un moment în care Bucureştii îşi ţineau „comorile de artă antică şi artă religioasă în nişte cămăruţe din vechea Universitate“, când „particulari au dăruit Muzeul Aman (1904), consacrat amintirii unui singur artist“, şi când colecţiile „particulare nu erau încă deschise ca în alte Capitale“ ale lumii, Ion Kalinderu a înregistrat pe 30 iunie 1906, la Primăria Comunei Bucureşti, o adresă, prin care cerea primarului Capitalei dreptul de „a construi pe locul său, situat în str. Renaşterii nr. 4, un modest muzeu de belle-arte cu dependinţe, pe care-l destina ţărei…“.
Muzeul Kalinderu a funcţionat până în 1913, anul morţii ctitorului său, şi a reprezentat – de la prima cărămidă, până la ultimul obiect achiziţionat – nu numai mentalitatea, gustul şi pregătirea estetică a unui singur om, ci şi un adevărat şi autentic act de cultură.
Arta românească – dincolo de graniţele ţării
Arta contemporană românească depăşeşte graniţele ţării, atrăgând atenţia publicului din întreaga lume datorită incontestabilei sale valori estetice, profunzimii mesajului şi unei materializări de excepţie. De data aceasta, s-a întâmplat la München, unde, în cadrul galeriei G5 Kultur, Bogdan Vlăduţă şi Aurel Vlad expun lucrări de pictură şi sculptură. Porţile imaginaţiei se deschid în faţa unui univers fascinant, în care materia prinde contur de vis, de crez şi năzuinţă, iar culoarea înseamnă limbajul de comunicare între creator şi privitor. Toate acestea au fost posibile datorită doamnei Joana Grevers, doctor în istoria artei şi membru onorific al colecţiei Peggy Guggenheim.
Româncă de origine, ea a părăsit ţara împreună cu familia la vârsta de 17 ani, dar a continuat să creadă în imensul potenţial al oamenilor creatori de frumos de pe aceste meleaguri. Traseul estetic porneşte de la Bucureşti, cu Galeria 418, unde se face primul pas, după care totul se transferă la München, o punte între două culturi.
Despre această expoziţie, Joanna Grevers spune: „Este un succes extraordinar pentru arta contemporană românească. Lucrările celor doi exprimă profunzime, sunt adorate, gândite şi trăite. Pe Bogdan Vlăduţă timpul petrecut la Roma l-a influenţat puternic, transformând activitatea sa într-o veritabilă oglindă a istoriei. Sculpturile lui Aurel Vlad surprind stări de spirit, sentimente, esenţa afectivităţii umane, într-un dramatism extraordinar“.
Bogdan Vlăduţă s-a născut în 1971 la Bucureşti, iar în 1996 a absolvit Academia de Arte Frumoase, primind şi o bursă de doi ani la Roma. Arhitectura şi figura umană sunt în centrul lucrărilor sale, iar istoria şi trecerea timpului sunt teme filozofice pe care le dezvoltă cromatic în lucrări ce denotă o rară sensibilitate. A participat la expoziţii atât în ţară, cât şi în străinătate: în 1994 – „Pass’Accord avec Zeffirelli“, „Fresco Performance“ – Muzeul Kiscelli, Budapesta; în 1997 – „Trienala tinerilor artişti“ – Palatul Parlamentului, Bucureşti; în 1999 – „Una Bizantio Latino“ – Salla Bramante, Roma; în 2001 – „Autoportretul în arta contemporană“ – Muzeul de artă al Banatului, Timişoara; în 2004 – „Arte în Cantiere“ – A.A.M. Arhitectura Artei Moderne, Roma; în 2005 – „Portretul“ – Palatele Brâncoveneşti, Mogoşoaia. Picturile sale sunt prezente atât în muzee, cât şi în colecţii particulare din România şi din străinătate.
Aurel Vlad a studiat între 1980 şi 1984 sculptura la Universitatea Naţională de Artă „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti, fiind astăzi considerat o figură marcantă datorită operelor sale de o mare vibraţie. Subiectul său predilect este corpul uman, cu expresie şi gestică, trecând de la slăbiciune la forţă, de la sâmburele iubirii la contemplare, printr-un filon religios. Una dintre lucrările sale, cea de la Sighet, este un veritabil monument al suferinţei, al disperării şi al demnităţii. În cadrul expoziţiei de la München, autorul expune lucrări de mari dimensiuni, făcute dintr-o singură bucată de lemn – „Veşnicii îndrăgostiţi ai lui Dante“, „Jocul cu Îngerul“ – sau din metal, precum „Naşterea Evei“. „Umbra“ aduce în prim-plan eternul feminin, un veşmânt din metal, aşezat pe un câine roşu din lemn. Autorul a participat la expoziţii de grup: 2007 – New Delhi, Galeria Naţională de Artă; 2000 – pavilionul românesc de la Expoziţia Mondială, Hanover sau Biennale di Venezia.
