O sută de persoane îşi pierd anual viaţa în Japonia din cauza muncii în exces. În engleză li se spune „workaholics“, dependenţi de muncă, iar la nivel mondial numărul lor este în creştere.
În opinia specialiştilor, aşa-numiţii „workaholics“ sunt drogaţi în adevăratul sens al cuvântului, de data aceastea ei nefiind dependenţi de vreo substanţă, ci de muncă. Singurul lor scop în viaţă este acela de a munci şi de a produce.
Primatul aparţine bărbaţilor, ei reprezentând 62 la sută dintre cazurile înregistrate. Cei mai mulţi dintre ei provin din rândul managerilor şi al jurnaliştilor, care par să trăiască doar pentru serviciu, unde îşi petrec între 16 şi 18 ore în medie pe zi, existând însă numeroase cazuri în care dedică slujbei chiar 20 – 22 de ore.
Cam aşa sunt zilele lui Andrea, unul dintre cele mai grave cazuri ale psihoterapeutului italian Cesare Guerreschi. La 40 de ani, Andrea este manager al uneia dintre cele mai mari companii italiane. Are o înălţime de 1,87 metri şi, când s-a prezentat în cabinetul lui Guerreschi, în urmă cu doi ani, cântărea doar 58 de kilograme. Părea un om distrus, iar când vorbea nu îşi putea lua ochii de la laptop. Soţia sa, cu care avea trei copii, l-a părăsit. „Ori te duci şi ceri ajutor, ori plec“, îl ameninţa femeia. În cele din urmă, răbdarea sa s-a terminat. De când locuieşte singur, nu mănâncă decât un ou sau două şi o linguriţă de miere pe zi.
În pat cu calculatorul
De când patul matrimonial s-a eliberat, Andrea a umplut locul gol cu calculatorul. Deşi de un an compania nu i-a mai atribuit nici o sarcină, conducerea realizând gravitatea cazului, bărbatul nu a putut să se detaşeze de muncă.
„Există un zid între mine şi interlocutorii mei, care nu pot să înţeleagă că eu, de fapt, produc pentru ei“, a explicat bărbatul. În jurul său, Andrea a adunat un teanc de hârtii, pe care le-a folosit pentru a scrie rapoarte şi pentru a trimite faxuri pe care nimeni nu i le cere.
Primele simptome au apărut în urmă cu opt ani, însă bărbatul nu le-a dat nici o importanţă, astfel că boala sa a avansat. În timp, a întrerupt orice relaţie cu persoanele dragi. Nu mai face sex, cu copiii nu vorbeşte mai mult decât câteva minute şi asta doar ca să le spună: „Tata trebuie să muncească. Lăsaţi-mă în pace, altfel dăm faliment“. Treptat, a devenit un sclav al celor trei calculatoare ale sale, al imprimantei şi al celor patru telefoane celulare. Este atât de dependent de muncă, încât renunţă să mai meargă cu avionul pentru că nu îşi poate transporta toate instrumentele de lucru. Începe să meargă cu un Mercedes condus de un şofer, pentru a profita de fiecare minut din călătorie şi pentru a continua să „producă“ pe măsuţa fixată între scaunele maşinii. Trăieşte între casă şi serviciu, nu mai iese prin oraş, iar pasiunile sunt doar amintiri.
Reabilitarea
Bărbatul odată cult, poliglot, curios şi sportiv a devenit acum un robot. Nu mai merge cu barca, aşa cum făcea înainte, uită de racheta de tenis, de crosele de golf sau de cricket, odată „prietenele“ sale de nădejde. Cărţile lui Gogol şi Thomas Mann, autorii săi preferaţi, se prăfuiesc pe noptieră. Munca devine unicul scop în viaţă. Plus aproximativ 60 de ţigări pe zi. Apar astfel crizele de panică, ulcerul, gastrita, problemele cardiace şi renale. Acum Andrea încearcă să îşi revină. În cele şase luni de abstinenţă petrecute într-o clinică de dezintoxicare, bărbatul suferă de vomă, crampe şi panică. Treptat, şedinţele cu psihologii, psihiatrii şi ceilaţi specialişti îl ajută să scape de dependenţă.
Tratamentul prevede şedinţe lungi în faţa obiectelor de care este obsedat, fără să le poată atinge: un minut, două, cinci, zece. În fiecare zi, un efort în plus. De şase luni s-a refăcut. S-a recăsătorit cu fosta soţie şi a revenit la muncă. De data aceasta însă pentru a trăi nu pentru a transforma munca într-o obsesie.
