Apariţii editoriale

Când a venit la sfârşitul anului trecut în Romania pentru a participa la decernarea premiilor Galei „10 pentru România“, Henry Kissinger avea deja 84 de ani. De 30 de ani părăsise Casa Albă, unde a servit sub doi preşedinţi (Richard Nixon şi Gerald Ford). Cu primul a lucrat încă din 1968, când i-a fost consilier pe durata campaniei electorale, după care a devenit consilier al acestuia pe probleme de securitate naţională între 1969 – 1973, la Casa Albă. În 1974 a fost numit secretar de stat, pentru ca în perioada 1974 – 1977 să păstreze această funcţie şi pe durata mandatului deţinut de Gerald Ford. Considerat unul dintre cei mai experimentaţi şefi ai diplomaţiei americane din toate timpurile, Henry Kissinger, de origine germană, s-a născut într-o familie de evrei din Fürth (Bavaria) şi a fost silit în perioada nazistă să emigreze în SUA. În 1973, alături de generalul vietnamez Lę Đuc Th, a fost premiat cu Nobelul pentru pace, distincţie acordată în urma încheierii războiului dintre SUA şi Vietnamul de Nord. Ulterior a descris pacea cu comuniştii de la Hanoi drept o înfrângere a SUA, care s-au văzut nevoite, fără sprijin internaţional, să accepte că vietnamezii au ieşit în avantaj. În 1969, Kissinger l-a însoţit pe Richard Nixon în vizita făcută în România. La acea dată, SUA doreau să reia relaţiile cu Beijingul şi l-au „folosit“ pe Ceauşescu pentru a transmite un mesaj în acest sens oficialilor chinezi. Iată cum l-a văzut el pe Nicolae Ceauşescu în memorile sale, în urma acelei vizite: „Ceauşescu este un operator viclean, ambiţios şi conştient de puterea sa pe scena internaţională, care a reuşit să-şi transforme ţara într-o intersecţie de neocolit“. Cu toate acestea, el a declarat la vizita sa de anul trecut că SUA au mizat pe ajutorul liderului comunist al României: „Impresia noastră era că Ceauşescu făcea două lucruri: încerca să împiedice Uniunea Sovietică să facă în România ceea ce a făcut în Ungaria şi Cehoslovacia. Şi, în al doilea rând, voia ca România să se bucure de o importanţă mai mare decât cea conferită de simpla apartenenţă la Pactul de la Varşovia. Şi a făcut acest lucru cu o dexteritate considerabilă şi cu o doză de curaj“. „Diplomaţia“ (apărută în SUA în 1994) este o lucrare ambiţioasă, concepută în 31 de capitole în care este prezentată politica externă americană, în special după renunţarea la linia izolaţionistă. Kissinger reflectează asupra liniilor de forţă ale politicii internaţionale prin prisma mişcărilor politice din secolul XX care au definit SUA ca un stat-jucător pe scena diplomaţiei mondiale. Foarte bun cunoscător al istoriei relaţiilor internaţionale, Kissinger arată cum a reuşit diplomaţia SUA să-şi impună, uneori nu fără dificultăţi, „modul american“ de abordare a geopoliticii, începând cu mandatele lui Theodore Roosewelt şi Woodrow Wilson. Aceşti doi preşedinţi au reuşit să iniţieze o nouă politică externă americană, în condiţiile unei confruntări teribile (al doilea război mondial, respectiv războiul rece) într-un moment în care au justificat ieşirea cu orice preţ a SUA din izolare, din unghiul a două filozofii politice diferite însă. Pe parcursul a peste 770 de pagini, Kissinger detaliază asupra unor momente foarte importante ale istoriei contemporane, iar adesea, pentru a putea prezenta cât mai exhaustiv confruntările de pe eşichierul politic mondial, el se întoarce în trecut şi prezintă cu lux de amănunte jocurile şi tensiunile diplomatice din perioada unor Richelie, Wilhelm de Orania, Bismarck, Napoleon al III-lea, din perioada semnării Tratatului de la Versailles (când o nouă Europă este configurată) insistând asupra relaţiilor cu blocul comunist de după 1945. Tipul de abordare oferit de Kissinger este interrelaţional şi excursurile lui prin diplomaţia mondială converg în ceea ce se poate numi politica directoare a diplomaţiei americane: o ordine mondială unde să aibă un cuvânt greu de spus, chiar dacă percepţia proprie asupra „excepţionalismului“ său îi dă adesea grele bătăi de cap. De la imaginea de lider al democraţiei mondiale până la acuza că ar fi „jandarmul mondial nr. 1“ este un pas atât de uşor de făcut, pe care americanii, dar şi restul lumii, îl resimt uneori foarte diferit.