O faţadă trăieşte prin jocul de planuri creat de volumetrie, prin jocul de lumini şi umbre şi prin texturi. Ea nu are nevoie tot timpul de culoare, dar, atunci când aceasta apare, poate sublinia desenul faţadei, punându-se în valoare reciproc.
După cum se ştie, culoarea reprezintă totalitatea radiaţiilor de lumină de diferite frecvenţe pe care le reflectă corpurile şi care creează asupra retinei o impresie specifică. Despre culoarea în oraş se pot spune multe lucruri, dar cel mai important este acela că ea va depinde întotdeauna de contextul ei, de felul în care pata de culoare este luminată sau umbrită, de prezenţa sau lipsa vegetaţiei, de culorile din jur, de aglomerarea sau nu a construcţiilor.
Culoarea în oraş
Pentru construcţiile din oraş, albul şi cremul au reprezentat cea mai bună variantă, fiind întruchiparea unei obsesii, şi anume cea a ordinii, a curăţeniei şi a igienei. Dar, din cauza prafului, în timp, acest alb s-a transformat într-un gri plat, iar rezultatul se poate vedea pe toate străzile oraşului. Însă, când „culoarea“ a început să apară, iniţial destul de timid, puţinele exemple la care mă pot gândi nu erau nici măcar de bun-gust. Atunci când căutăm culoarea potrivită pentru o casă, ea trebuie aleasă obligatoriu în funcţie de context. Cu alte cuvinte, nu se poate da nici o regulă, în afară de cele rezultate din contextul şi conceptul arhitectural.
Culorile naturii
Cu siguranţă, culoarea materialului natural este de neegalat. Gama regăsită în natură este de preferat: vorbim de culorile lemnului, pământului şi rocilor, de culoarea cărămizii sau a chirpiciului, a pietrei. Aceste culori, de la roşu, cărămiziu sau maro până la alb şi gri, combinate cu o textură care va face pata de culoare să vibreze, ne pot oferi suficient de mult cât să nu ne mai pierdem în artificialul industriei chimice. Este de prisos să mai spunem că materialul natural în sine, ca de exemplu lemnul, piatra sau cărămida, are întotdeauna o culoare, o textură şi un fel de a primi lumina ce nu vor putea fi imitate.
Albul
Albul, culoarea liniştii şi a curăţeniei, poate fi alăturat oricărei alte nuanţe, indiferent de situaţie. Pentru finisajul pereţilor sau pentru elemente cum sunt balustradele ori tâmplăria, albul va ieşi în evidenţă prin luminozitatea lui sau prin contrastul de clar-obscur. Orice pată de culoare sau element închis la culoare devine centru de interes, atunci când are în spate o suprafaţă albă. Combinaţiile albului cu piatra sau lemnul sunt întotdeauna de mare efect. Cu alte cuvinte, cu culoarea albă sunt puţine şanse să daţi greş, dar trebuie să aveţi grijă cum o abordaţi, în ce cantitate o folosiţi şi ce impact va avea în tabloul construcţiilor existente.
Are casa nevoie de culoare?
Sute de ani, timp în care s-a construit la scară mare, mult şi important, teoria arhitecturii s-a bazat aproape numai pe proporţie. Într-adevăr, valoarea expresivă a unei compoziţii de faţadă va sta în cea mai mare parte în proporţiile ei. Mai departe însă, momentul în care proporţia se întâlneşte cu textura şi culoarea este semnificativ prin jocul care se poate crea. Unei zone umbrite i se poate accentua profunzimea prin folosirea unei culori mai închise, însă, pe de altă parte, o zonă însorită poate fi deschisă prin suprafeţe transparente sau culori deschise. Prin culoare se pot accentua umbrele sau suprafeţele luminoase; culorile închise în contrast cu cele deschise vor scoate în evidenţă volumetria sau, dimpotrivă, culorile folosite vor aplatiza casa.
Variaţiile culorilor primare
Nuanţele obţinute din galben şi roşu sunt cele ale luminii şi bucuriei, ale căldurii şi pasiunii. Culorile vii degajă o energie plăcută, dar riscul apare, bineînţeles, atunci când vorbim de extreme. O casă într-o culoare ţipătoare este obositoare pentru cei care o locuiesc şi pentru cei care o văd. Nuanţele apropiate de roşul primar nu-şi au însă locul decât la acoperiş sau, punctual, pe faţadă. În schimb, în cărămida aparentă şi alte materiale similare puteţi avea încredere că vor crea o atmosferă deosebită. Dacă mergem spre galben, nuanţele de portocaliu deschis până la crem sau bej sunt cel mai des întâlnite pe faţadele caselor construite în ultimii ani.
Verdele este culoarea asociată cu natura şi viaţa. În nuanţele potrivite la locul potrivit, puteţi conta pe verde – vă va da o senzaţie de calm şi bună dispoziţie. Este însă o culoare dificilă: nu trebuie folosită exagerat şi trebuie combinată cu grijă.
Nuanţele derivate din albastru, culoare asociată cu infinitul, nu le-am întâlnit până acum decât în arhitectura tradiţională din diverse zone. Pe de altă parte, la Braşov, de exemplu, şi lumina are altă culoare. O casă albastră pare destul de discutabilă, şi chiar dacă poate fi asociată fericit cu nuanţe de maro, cu piatră sau lemn, nu e recomandabilă, mai ales că este o culoare rece şi oricum nu şi-ar găsi locul în tendinţele actuale.
Cel puţin trei culori pe faţadă
Gama largă de produse existentă pe piaţa şi numele lor sunt suficient de multe cât să ne apuce ameţeala. Alegerea potrivită e cu atât mai dificilă, dacă luaţi în considerare faptul că majoritatea caselor vor primi pe faţadă cel puţin trei culori: una pentru pereţi şi alte două pentru accentele uşilor, balustradelor sau tâmplăriilor. O selecţie bine aleasă poate atrage atenţia asupra detaliilor arhitecturale fericite sau poate camufla diversele greşeli.
O alegere nefericită poate face casa să pară plată şi fără viaţă sau să copleşească arhitectura ei. Sfaturile se învârt în jurul unor raţiuni ca armonie şi contrast, lumină şi umbră, contextul creat de vecinătăţi şi designul construcţiei, culorile folosite la interior, accentele şi, nu în ultimul rând, durabilitatea.
Bianca SANDA, CASA MEA
