Delta lui Venus. Povestiri erotice,
de Anais Nin
Traducere din limba engleză şi note de Alina Purcaru
Editura Humanitas, 2007, colecţia „Raftul Denisei“
„Sunetele şi culorile ajung în carne prin cuvinte“. Iată crezul artistic al unei scriitoare despre care Henry Miller spunea că posedă, dincolo de graţie şi frumuseţe, un talent extraordinar. Când un scriitor este silit să scrie povestiri erotice fiindcă îi este foame, cuvintele ţin loc de himen literar, care trebuie străpuns cu falusul autentic, care este scrisul. De mână. Aşa cum scrie Anais Nin, ne reamintim că erosul a fost inventat de femei şi reinventat de bărbaţi. Forţa ei este dată de confesiunea crudă, aceea care recunoaşte, află şi ştie ceea ce orice bărbat speră în secret, dar nu are curajul s-o afirme răspicat: „Sexul trebuie amestecat cu lacrimi, râsete, cuvinte, promisiuni, scene, gelozie, invidie, toate condimentele fricii, călătorii în necunoscut, feţe noi, romane, poveşti, vise, fantezii, muzică, dans, opiu şi vin“. Adică tot cu ceea ce literatura se hrăneşte pentru a dispărea ca fumul în ţeasta cititorului amator de senzaţii rare pe hârtie ieftină şi de orgii cu poşircă de viaţă „adevărată“.
Cititorii jurnalelor lui Anais Nin, pe care Humanitas le publică de ceva vreme în colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de poeta Denisa Comănescu, au recunoscut stilul pătimaş şi în acelaşi timp străbătut de o luciditate vecină cu gheaţa de pe… Venus al unei autoare pentru care viaţa a trecut în literatură. Iar literatura, în cazul acestei autoare care s-a confruntat cu pudibonderia epocii sale (s-a născut în 1903), a fost mai mult decât ambiţia de a scrijeli pe hârtie întâmplările unei vieţi care trece dincolo de nota de budoar pe care sectarii literaturii „pure“ i-ar putea-o reproşa. Ceea ce a scris cândva Anais Nin este mai mult decât un pariu cu sărăcia socială care constrânge scriitorul la astfel de „comenzi“ particulare, este replica dată de un artist tocmai acestui tip de comandă, acolo unde patronul plăteşte pentru carne, iar nu pentru reveria senzuală a materiei care se visează spirit sau „sine feminin“. De altfel, autoarea afirmă că scrierea la comandă a acestor povestiri erotice a fost o neîmpăcată luptă cu spiritul masculin care, de la Boccaccio încoace, confiscase gingăşia unui atare story, o confruntare cu Arh-eul masculin dominant. Sau o înfruntare drăgăstoasă a sinelui masculin strălucit reprezentat de colosalul Henry Miller, iubitul şi mentorul ei, trufaşul adversar poetic şi cuceritorul pe care l-a părăsit, măcar în scris, pentru a-l trăda cu ceea ce este sufletul de bărbat al oricărei femei care descoperă că… America sau Europa sunt, de fapt, femei! Descoperite, la rându-le, de bărbat…
Vă invit să descoperiţi o prozatoare ale cărei personaje feminine nu sunt preotese fade al amorului, reprezentante ale femeilor care-şi „rujează sexul“ sau metodiste care propovăduiesc cu sabia (simbol falic, altminteri), aşa ca Xena, prinţesa războinică, ci vestale ale unui erotism incandescent, care oferă „privelişti mesmerizante“ bărbaţilor seduşi de carnaţia lor seducătoare, precum franţuzoaica Matilde, cea care înfierbântă minţile bărbaţilor seduşi de „rana femeii“. Femeile reprezintă misterul în lumea simţurilor descrisă de Anais Nin, aşa cum bărbaţii par să reprezinte previzibilul. Dacă femeia este o enigmă, o taină care se dezvăluie greu, inclusiv fizic, bărbatul este acel animal torid pentru care satisfacerea nevoii sexuale este exprimată imediat, aşa ca în proza „Femeia cu văl“, unde o misterioasă doamnă cedează, fatal, doar bărbaţilor necunoscuţi. Odată experienţa consumată, ea îşi caută alte „victime“, lăsând bărbaţii să-şi bată capul cu acest procedeu cinic şi amoral care o face pe emancipata femeie o imbatabilă preoteasă a amorului reîncărcat. Sau reîncălzit…
Povestirile din „Delta lui Venus“ atestă o prozatoare cu un simţ psihologic al eternului feminin în continuă alertă. Simţurile eternului cititor nu rămân datoare.
