Nicolae Ţănicui are 34 de ani, este din Drobeta Turnu Severin, și are o poveste de viaţă cutremurătoare. De când se ştie a stat la orfelinat sau a umblat din loc în loc pentru a reuşi să supravieţuiască. În urmă cu câteva luni avea să primească o nouă lovitură cruntă. A fost diagnosticat cu hepatita B şi D. A venit la Craiova pentru tratament şi trebuie să rămână aici pentru a continua. „În vară eram la Timişoara, lucram la o firmă de cabluri. Aveam mereu stări de ameţeală, de somnolenţă, însă într-o zi am căzut din picioare. După ce am făcut analizele, care m-au costat în jur de 1.200 de lei, bani pe care i-am strâns din salariu, mi s-a spus că am hepatita B şi D. Am venit la Craiova şi m-am internat pentru a putea să obţin tratamentul cu interferon. Un bolnav din spital m-a ajutat şi m-a luat în spaţiu ca să pot să beneficiez de tratament. De când mi s-a descoperit boala am rămas fără serviciu şi acum mi-aş dori să găsesc de muncă pentru a putea să mă întreţin“, a povestit Nicolae Ţănicui.
De locul de muncă pe care îl avea la Timişoara depindea tot ce avea Nicolae. Acum se luptă să supravieţuiască, aşa cum a învăţat de mic. „Dorm într-un hostel, unde plătesc 20 de lei pe noapte. Mai muncesc cu ziua când găsesc, iar cineva de la o cantină din Craiova mă ajută şi îmi dă o masă caldă pe zi. Am dormit şi în gară, şi pe la mânăstiri sau pe unde am apucat. Aş vrea din suflet să am unde să locuiesc şi să nu mai rătăcesc dintr-un loc în altul. În 2004 am depus un dosar la Primăria Craiova pentru o locuinţă socială, dar nu am ştiut că trebuie să-l reînnoiesc. Acum mi s-a spus că trebuie să merg în ianuarie 2018 şi să îl refac. O să încerc încă o dată“, a mai spus Nicolae.
„Mama m-a împins în faţa maşinii“
Chiar dacă are deja 34 de ani, Nicolae spune că nu îşi aminteşte o clipă din viaţa lui în care să se fi simţit fericit, iar ochii lui mari, albaştri, parcă vorbesc despre trecutul trist. El şi cei patru fraţi pe care ştie că îi are au fost daţi la orfelinat de când erau bebeluşi. Nu a avut parte de vreo mângâiere sau de alinare, însă a trăit cu speranţa că poate, cândva, viaţa lui va fi mai frumoasă. „Am încă patru fraţi, însă nu mai ştiu nimic de ei. Părinţii ne-au dat pe toţi la casa de copii de când eram bebeluşi. Cei de la orfelinat ne duceau în vizită acasă, de vinerea până lunea. Prima amintire pe care o am de acasă este că atunci când am intrat în casă am văzut pe pat o căţea mare, care avea 12 pui. Mama creştea puii cu biberonul cu lapte, iar noi eram la orfelinat. Îmi amintesc că mama era beată aproape tot timpul. Când aveam cam șase ani, am vrut să traversez strada, iar mama m-a împins în faţa maşinii. De atunci au decăzut-o din drepturile părinteşti. Eu am rămas cu probleme de sănătate. Am avut două tije în mâna dreaptă. Pe una o am şi acum, iar pe alta mi-au scos-o. Din cauza mâinii am avut probleme mari, am făcut infecţie şi am stat mult prin spitale, la Bucureşti şi la Timişoara. După aceea, am avut probleme şi cu varicele. Nu vreau să îi critic pe cei care mi-au dat viaţă, dar nu se numesc părinţi. Cu toate astea, îi înţeleg că nu aveau posibilităţi. Sincer, cred că era mai bine la orfelinat decât acasă. Nu îmi amintesc un moment fericit din perioada în care mergeam acasă în vizită“, a povestit tânărul.
Şi în orfelinat a trăit experienţe înfiorătoare, însă îl alina gândul că măcar nu îl rănea cineva din familie. „În orfelinat am avut parte şi de lucruri urâte. Copiii mai mari ne băteau, iar cei mai mici deveneau timizi din cauza aceasta. Îmi aduc aminte că uneori veneau beţi cei mari şi ne puneau să îmbrăţişăm patul, apoi ne băteau cu un lemn cât de tare puteau. Noi nu aveam curajul să spunem cuiva pentru că după aceea tot cu ei rămâneam“, a adăugat Nicolae.
„Am avut multe momente în care m-am întrebat ce rost mai am pe lume“
Nicolae nu are pe nimeni. Nu ştie la cine să apeleze când are nevoie de ajutor. Legătura cu fraţii a pierdut-o de când au fost despărţiţi în orfelinat. Despre mama lui ştie că trăieşte, însă nu a mai văzut-o, iar despre tatăl său a auzit că a murit pe când era el în clasa a VIII-a. De atunci, singurele persoane apropiate au fost oamenii care i-au întins o mână atunci când avea cea mai mare nevoie. În rest, în cele mai negre zile, Nicolae îşi pune toată speranţa în Dumnezeu. Nu îndrăzneşte să viseze la prea mult, însă vrea să doar să aibă unde să doarmă, vrea să muncească şi să poată să îşi ţină boala sub control. Nu urăşte pe nimeni şi are totuşi puterea să spună că, dacă ar avea cum, şi-ar ajuta mama. „Am avut multe momente în care m-am întrebat ce rost mai am pe lume. Însă eu cred că Dumnezeu, în momentele în care eşti căzut şi eşti la capătul puterilor, te ridică, nu te lasă. Eu merg tot timpul la biserică, mai ales că port numele Sfântului Nicolae, care este ocrotitorul sărmanilor şi nu îmi pierd speranţa. După tot ce am trăit până acum, totuşi mi-aş fi dorit din suflet să pot avea posibilităţi şi să o pot ajuta cu ceva pe mama. Măcar să pot ajunge la ea şi să vorbesc cu ea“, a mai spus Nicolae.
Oamenii care vor să îl ajute cu orice pe Nicolae Ţănicui îl pot suna la numărul de telefon 0757.200.958. De asemenea, cei care îl pot ajuta cu bani pot dona în contul RO90INGB0000999906582390 (cont în lei)
