11.8 C
Craiova
luni, 23 mai, 2022
Știri de ultima orăLocalȘișești, Sat Cultural al României în 2016

Șișești, Sat Cultural al României în 2016

Comuna mehedințeană Șișești este locul în care tradițiile nu au murit. Poartă cu mândrie titlul de Sat Cultural al României în 2016, câștigat în urma competiției ce are drept scop promovarea patrimoniului cultural și turistic al satului românesc, alături de alte 25 de localități de pe plaiuri mioritice. Nimeni nu-i poate contesta titulatura, căci acolo, în acel colț al țării, oamenii dau de veacuri bune viață lutului, tot astfel cum acolo se țes încă ii, se lucrează opinci din piele în cadrul atelierului de pielărie.

Din dealurile din împrejurimile Șișeștiu-lui se scoate argila albă, care este amestecată cu pricepere cu nisip fin. Se toacă apoi cu lopata, se pune la „murat“, este calcată cu picioarele, pentru ca apoi boboșul de lut să se modeleze pe roată. Așa se nasc oalele, ulcelele din lut și cine știe câte alte obiecte din pământ, la Şişești, în atelierele olarilor, din comuna unde meșterii dau viață lutului.
Am bătut la poarta unui meșter olar și am poposit vreme de câteva ore în atelierul său, acolo unde pământul se bate în palme pentru a fi curățat de gunoaie, unde rota se învârte cu atâta pricepere pentru ca mâna să dea formă pământului. Era un atelier tradițional, ce aducea cu odaia bunicilor de la țară. Lângă un perete era așezat un pat acoperit cu cergă, în vecinătatea lui se afla o sobă veche, de jur împrejur rafturi pe care oalele erau puse la uscat. Acolo își fac veacul doi meșteri, unul dintre ei spiritual, cu povești încărcate de vorbe de duh, și altul mai tânăr, feciorul său, care a ales, de nevoie, să îmbrățișeze olăritul și să ducă mai departe, atât cât se mai poate, tradiția unui meșteșug vechi, ce se practică de sute de ani în acest colț.
Îi privim cu atenție pe fiecare dintre ei. Bătrânul meșter Constantin Gîrbovan frământă pământul. Din când în când, rupe bucata ce o are în mâini și trece ușor cu degetul pentru a simți gunoaiele din ea. Bate din nou pământul, cu palmele crăpate de atâta muncă, dar încă puternice.
„Alegem gunoaiele din argila pe care o luăm de pe un deal de sus. Punem două părți argilă și una nisip. Călcăm pe toată vatra, o adunăm de patru ori și apoi o luăm la mână“, ne explică meșterul Constantin Gîrbovan, pentru ca apoi să-și continue povestea. „Când aveam 15 ani, am făcut roata. Am văzut pe la vecini, că tatăl meu nu a lucrat. Ferească Dumnezeu să nu mai vină timpurile acelea când am fost nevoit să învăț olăritul! De foame am învățat, că nu ajungea mămăliga la masă. Umblau oamenii cu bani și nu găseau ce să cumpere. Nevoia te învață să faci ce nu îți este voia. La început rupeam vasele, le strâmbam și iar le făceam. Un an. După aceea am început să le îndrept, de la cele mai mici, până la cele mai mari, ulcele, străchini“, a mai spus Constantin Gîrbovan. Nu se oprește din lucru, frământă cu putere pământul. Ne mai încântă din când în când cu câte o povestioară, căci Doamne, câte lucruri a trăit, văzut și ascultat până la cei 86 de ani ai săi. „Îmi povestea un om de aici din sat că într-o zi se ducea la târg cu oale să le dea pe boabe că așa era atunci. Iese o babă: «Mă muică, s-a rupt mănușa (mânerul – n.r.) la oală. Ce faci, nu poți să mi-o pui? ». Omul i-a răspuns: «Până mă întorc eu de la deal, s-o întorci pe dos și vin eu și îi pun mănușa». «Păi, cum s-o întorc pe dos?». «Păi, eu cum să-i pun mănușa?». Trebuie să știți că o oală căreia i-a căzut mânerul nu mai poate fi reparată“, ne explică bătrânul meșter, care mai în glumă, mai în serios șoptește în barbă: „Îmi pare rău că nu am învățat să fac și avioane ca să zbor. Am mai construit și câte o casă, dar avion niciodată“.

Ucenicul e astăzi meșter, iar meșterul a ajuns ajutor

Bătrânul meșter a modelat multe vase. Mirosul pământului i-a inundat de atâtea ori nările. S-a obișnuit așa. Și astăzi, somnul îi fuge atunci când știe că sunt puse vase la uscat, și el trebuie să le pună „mânecile“. Sunt îndeletniciri care i-au intrat în sânge și de care nu vrea să se descotorosească. Și-a învățat și băiatul să învârtă roata, să modeleze pământul. Acum puterile l-au mai lăsat, iar ucenicul de ieri, fiul său, a devenit meșter cu acte în regulă, în vreme ce el se mulțumește cu rolul de ajutor.
Admiră cu sufletul împăcat mișcările meșterului de azi. Îl soarbe din priviri, așa cum facem și noi, în timp ce-i ascultăm povestea și îi admirăm obiectele ce se nasc din mâinile sale. „Am lucrat în minerit și dacă mina s-a închis, m-am apucat de olărit. Aveam puțină înclinație că dacă taică-meu a lucrat, mai urcam pe roată. Știam și cum se prepară pământul pentru că îl mai ajutam pe cel bătrân. Am învățat repede, deși nu e ușor. E muncă grea, brută. Trebuie să stai încordat, să centrezi pământul“, ne explică Gheorghe Gîrbovan.
Ulcioare, vase de sarmale, căni de băut apă, vin, țuică, țest, oale de prins laptele, pe toate le realizează cu aceeași pricepere ca și tatăl său. A avut un meșter bun, iar astăzi oalele sale se vând la Horezu, la fel cum ajung în cele mai îndepărtate colțuri din lume. „Horezu îmi ia foarte multe oale. E cea mai rezistentă ceramică datorită pământului nostru care este foarte gras, motiv pentru care și băgăm nisip în el, căci după ardere acesta îl întărește, îl împietrește“, ne explică Gheorghe Gîrbova, în timp ce realizează cu humă roșie un decor tradițional. Trasează cu degetul și mai apoi cu unghia un model, așa cum făceau odinioară olarii locului care plecau cu carele încărcate cu produsele lor de ceramică pentru a le schimba pe cereale, brânză, lână, piei.
Lăsăm meșterii olari să își așeze cu grijă vasele la uscat, dar nu înainte de a admira și cuptorul din curte unde se ard.

Ii și opinci tradiționale

Într-un alt colț al comunei, în atelierele realizate cu ajutorul fondurilor europene, și-au găsit un loc de muncă șase oameni din comunitate. Se lucrează piese tradiționale. Iile, costumele naționale se cos la mână. Acul împunge cu precizie pânza, căci femeile din atelierul de țesătorie au experiență din copilărie, atunci când bunicile, mamele lor rupeau flori din grădină și le transpuneau pe pânză, iar ele le urmau cu stângăcie exemplul.
În spatele unei alte uși, pe care stă scris Asociația „Meșterii pielari“, se cos la două ace opinci. Le-a servit drept model, meșterilor pielari, o opincă veche, din piele de porc. Încălțările tradiționale se confecționează cu pricepere, la fel cum în acel spațiu, unde mirosul de piele îţi inundă nările, se fac și chimire, semne de carte, brelocuri, mape, genți, curele, zgărzi de câine.
Tradițiile nu s-au pierdut la Șișești, în satul cultural al României din Mehedinți.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI DE ULTIMA ORĂ

Şapte morţi şi 24 de răniţi după ce un...

Cel puţin şapte persoane au murit, luni, în Filipine,...

ȘTIRI GdS