Nimeni nu vrea să petreacă Sărbătorile pe un pat de spital. Şi, totuşi, sunt oameni care în aceste zile au rămas în Spitalul Judeţean de Urgenţă Craiova. Saloanele și sălile de gardă sunt pline de povești, atât ale bolnavilor care își doresc un singur cadou – sănătate, cât și ale medicilor de gardă care îi veghează.
Sute de bolnavi, triști şi cu amintirea Crăciunului de altădată, aşteaptă ca medicul de gardă să le deschidă uşa salonului. Ţintuiţi la pat, oamenii se uită unii la alţii şi îşi povestesc întâmplări de când Crăciunul era fericit. De fiecare dată când cineva intră în salon, îşi aţintesc ochii spre uşa care se deschide larg şi se acoperă cuminţi cu păturile învelite în cearşafuri albe. Unii dintre cei bătrâni şi singuri se bucură că sunt aici, măcar în spital stau alături de alţii ca ei şi au cu cine să vorbească. Marioara are 72 de ani şi a petrecut Crăciunul în spital. Rezemată de spătarul rece, de fier, al patului, bătrâna se uită spre geam şi le vorbește colegelor de salon despre cum era Crăciunul când avea copiii şi soţul alături. Cu pauze dese și oftaturi lungi, bătrâna povestește: „Era frumos. Munceam de dimineaţa până seara să fac de toate să avem masa plină. Tăiam porcul, făceam de toate. Acum nu mai pot să fac şi nu mai am nici pentru cine. Bărbatul mi-a murit, copiii sunt la casele lor. Mă sună să mă cheme la ei, dar nu îmi vine să mă duc. Sunt bătrână şi bolnavă“.
Niculina, altă bătrână din salon, îşi aduce aminte de toate bucatele pe care le pregătea de Sărbători. Acum se mulţumeşte şi cu mâncarea din spital. Nu-i mai trebuie altceva. „E trist că ajungi aşa, dar nu poţi să te opui vieții. Aşa te aduce soarta. Orice ai face, la bătrâneţe tot în spital ajungi. Acum, în loc de sarmalele pe care le pregăteam acasă, beau ceai, mănânc portocale şi mă uit lung la uşă, doar, doar o deschide cineva“, spune bătrâna, cu ochii umeziți de lacrimi.
Astfel de poveşti răzbat din tot spitalul. De Sărbători, durerea din suflet e mai mare decât suferința trupului. Într-unul dintre saloanele Secţiei de Cardiologie se aud colinde. La un radio pus lângă fereastră, pacienţii ascultă colindele lui Hruşcă şi se uită cum ninge afară. Îi întreb ce îşi doresc în Noul An şi toţi au același răspuns: sănătate. „Altceva nu ne mai trebuie, că degeaba vrem alte lucruri, dacă nu avem sănătate“, spune Marian, în timp ce își aranjează căciula pe cap.
Viață salvată în noaptea de Crăciun
Ies din salon și, cu sunetul colindelor rămas în minte deschid și ușile medicilor. Gărzile din timpul Sărbătorilor nu se uită niciodată şi, mai ales, pacienţii aflaţi la limita dintre viaţă şi moarte. Cu o carieră cât o viață, prof. univ. dr. Ion Vasile, şeful Clinicii Chirurgie II a Spitalului Judeţean de Urgenţă Craiova, operează bolnavi de mai bine de 30 de ani. A petrecut multe Sărbători lângă pacienţi. Dar i-a rămas în minte o întâmplare petrecută acum 30 de ani, în timpul unei gărzi din seara de Crăciun. Un copil a ajuns în clinica de chirurgie în stare gravă, fără să se știe exact de ce suferă.
„Îmi aduc aminte şi acum garda aceea din noaptea de Crăciun. Un copil care avea doar trei ani, subnutrit, a fost trimis din Secţia de Pediatrie la Chirurgie. I-au spus că are peritonită acută, dar nu era sigur. Eram la început de carieră, iar pe vremea aceea nu aveam în spital aparatura necesară să facem tomograf sau ecograf. Cel mai important era examenul clinic și nimeni nu știa ce are de fapt acel copil“, povestește dr. Ion Vasile.
Când viața depinde de decizia unui medic
Era între ciocan și nicovală pentru că avea de luat o decizie care putea să coste viața unui copil. „Am văzut că, pe lângă simptomele care ne conduceau către peritonită, copilul respira foarte greu și avea o tuse productivă. I-am făcut o radiografie, dar nu m-a ajutat la nimic, pentru că nu a ieșit cum trebuia. Așa că mă aflam în fața unui copil care, dacă avea peritonită, trebuia de urgență operat, dar, dacă nu avea peritonită și ar fi fost operat, intervenția îi făcea mai mult rău“, își amintește medicul.
S-a consultat cu alți colegi, dar el era cel care trebuia să spună da sau nu. „Ceva îmi spunea că nu trebuie să îl operez pe acest copil și nu l-am operat. Am decis să îi dau antibiotice și să văd cum se mai simte după ce le ia. I-am dat și în câteva ore după tratament a început să se simtă mai bine. L-am trimis din nou la radiologie și acolo s-a demonstrat că avea ambii plămâni afectați și suferea, de fapt, de bronhopneumonie. Atunci mi-am dat seama că, dacă îl operam, murea“, povestește dr. Ion Vasile.
Băiețelul de atunci a terminat Facultatea de Economie din Irlanda și a făcut sport de performanță și în nici un Crăciun nu uită să îi mulțumească medicului că i-a salvat viața.
„Nu ni se mai pare ciudat să facem Crăciunul sau Revelionul în spital“
Cu mulți ani în urmă, pe un frig de crăpau pietrele, în seara de Crăciun, a fost adusă la spital o fetiță în comă diabetică. Dr. Maria Moța era de gardă.
Își amintește agitația din timpul gărzilor din preajma Sărbătorilor. „Noi suntem obișnuiți cu asta și nu ni se mai pare ciudat să facem Crăciunul sau Revelionul în spital. Trăiești mult mai intens acea seară lângă pacienți și știi că mereu în clinică mai apare cineva“, a spus medicul.
Fetița care a ajuns în acea seară i-a rămas în minte pentru totdeauna medicului. „Părinții au ajuns cu ea în urgență speriați și îndurerați. Era o mână de copil, foarte slabă. Îmi aduc și acum aminte mâinile ei care arătau ca niște bețe. I-am făcut analizele necesare și i-am dat tratamentul de care avea nevoie. Am perfuzat-o și a început să își revină. Pe pereți, în salon aveam tablouri cu coma hipoglicemică, cu mai multe stări ale pacientului cu diabet, iar în momentul în care și-a revenit ea s-a uitat atent și mi-a spus: «uite, eu aici am fost». Îmi cerea apă, dar nu puteam să îi dau pentru că putea să aibă vărsături, iar mâna dreaptă pe care nu avea perfuzie a dus-o repede deasupra capului și peste tăblia patului și a băgat-o în cana cu apă de lângă pat și și-a umezit buzele. Am văzut în ea dorința de a se face bine, iar eu am ajutat-o“, își amintește dr. Maria Moța. Acum, fetița salvată în noaptea de Crăciun a ajuns farmacistă și duce o viață normală.
„Rezidenţi kamikaze“
Cum este însă garda de Sărbători pentru un medic rezident? Alexandra Dincă este unul dintre rezidenții care lucrează în Secţia de Chirurgie Plastică a Spitalului Judeţean de Urgență Craiova. A făcut până acum o gardă de Sărbători. Spune că pacienţii care vin în preajma Sărbătorilor la spital sunt victime ale accidentelor sau oameni singuri, fără locuinţă, care vor o masă caldă, un pat curat şi să mai schimbe câteva vorbe cu cineva.
Cât despre garda de Sărbători ca medic rezident, Alexandra spune că unor rezidenți li se impune, alţii cer acele zile în mod special. Însă, le rămân vorbele pacienților și experiența. „Cineva mi-a spus într-o zi că suntem «rezidenţi kamikaze». Mi s-a părut amuzant, dar explicaţia a fost cât se poate de adevărată. Şi da, poate suntem kamikaze, căci devenim atât de legaţi de acel loc, încât uităm de noi, de familie, de prieteni. Fiecare persoană întâlnită ne atribuie un anumit statut. Unii ne văd demoni, alţii îngeri“, spune Alexandra.
Medic la început de drum, Alexandra îşi aminteşte tot timpul replica primită într-o noapte de gardă de la un tânăr de 20 de ani operat: „Ne vedeţi că pe nişte maşini ce trebuie reparate…“. Comparaţia a lovit ca un trăsnet şi spune că sună crud, dar în acelaşi timp realist. Însă, Alexandra știe un singur lucru: „Povestea de Sărbători a medicilor este aceea că nicicând nu uită să salveze vieţi“.
