Acasă Local Dolj Comuna Giurgiţa, în pragul dintre ani

Comuna Giurgiţa, în pragul dintre ani

-

http://www.youtube.com/watch?v=hZYo5k_Rjms

\n

Situată în partea centrală a judeţului Dolj, comuna Giurgiţa adună şi bune, şi rele. Proiecte finalizate, altele în aşteptare, oameni ai locului care îşi duc existenţa între treburile gospodăreşti şi mersul la biserică, după cum au deprins lucrurile de la părinţi, toate fac parte din cotidianul acestui colţ de lume.

În ultima duminică din anul 2013, i-am întâlnit pe locuitorii comunei Giurgiţa la biserică, la slujbă. Cu frică de Dumnezeu şi cu speranţa că aici vor găsi linişte şi înţelepciunea de a-şi duce traiul în bună înţelegere şi bunăstare, se înclinau evlavios în faţa icoanelor. Iar când preotul a rostit „Pacea fie cu voi“, şi-au strâns mâinile spre bună înţelegere şi comuniune, aşa cum au învăţat din moşi strămoşi. Apoi au luat sfânta împărtăşanie pentru a desăvârşi învăţătura ce-au primit-o în casa Domnului. Se pregătesc să ia drumul casei, dar nu înainte de a asculta sfaturile preotului Petre Golea: „Este sfârşit de an. E bine să facem un bilanţ, să vedem dacă am devenit oameni mai buni, mai credincioşi. Să dea Dumnezeu ca acest an să-l încheiaţi cu bine, fericiţi în casele dumneavoastră, şi să păşiţi în anul următor cu gândul la Dumnezeu, cu gândul că El este Cel care ne ţine în viaţă, ne răsplăteşte pentru ceea ce facem noi, pentru faptele noastre“.
S-au închinat cuviincios şi au promis că vor păşi din nou în casa Domnului, după cum e obiceiul, la slujba din prima zi a noului an, de Sfântul Vasile cel Mare. „Slujba de Sfântul Vasile e specială, faţă de ceea ce facem noi în fiecare zi de duminică şi sărbătoare. De zece ori pe an se face slujba Sfântului Vasile cel Mare. E liturghia Sfântului Vasile, care este puţin diferită faţă de sfânta liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur. Sunt rugăciuni speciale, mai mari. Este o zi în care citim şi moliftele Sfântului Vasile cel Mare, pentru ajutorul nostru, în familie“,  a precizat preotul Petre Golea.

Nostalgia trecutului ca-n Poiana lui Iocan

Localnicii nu au uitat să aprindă lumânări pentru vii şi pentru morţi şi s-au întors apoi la treburile gospodăriei. Lumea din comună are multe de făcut. Anul Nou trebuie să-i găsească cu toate treburile puse la punct. În drum, se mai opresc la o răscruce să-şi spună năduful, să comenteze mersul lucrurilor ca-n Poiana lui Iocan a lui Marin Preda. „Avem nevoie de canalizare, drumurile vedeţi cum sunt! (şi arată, cu mâna crăpată de muncă, spre lungul uliţei – n.r.). Sunt oameni harnici, cărora le place să munceasă, dar sunt şi din aceia cărora le place să trăiască… Te păcălesc pe dumneata, mă păcălesc pe mine şi tot trăiesc“, ne explică Constantin Zamăneagră.
Se prind în discuţie şi alţi localnici. „Primarul nu a prea avut timp să se descurce, că abia a intrat. Are abia un an. Drumul ăsta principal de la pădure, de la şosea, a promis că-l asfaltează. Aşteptăm. Până atunci să ne dea Dumnezeu sănătate. Ţara să meargă mai bine. Ăia prin parlament să nu se mai certe pe ciolan, că au luat destul, au mâncat destul. Au distrus ţara asta de tot! Înainte era mai bine. Acum termină copilul un liceu şi şade pe bătătură, să-l ţină părinţii sau bunicii cu pensia de 200-400 de lei. De, dacă n-au unde se duce!“. Cu nostalgia vremurilor trecute, Tudor D. Constantin continuă: „Era lumea mai muncitoare înainte de Revoluţie. Fiecare familie avea şapte, opt, zece oi, avea vacă. A sărăcit mult lumea acum. Înainte, pe linia aceasta, patru-şase familii aveam vaci, acum nu mai are nici unul. În comună, dacă mai sunt de la şosea încoa zece vaci. Odată era cireadă“.

Proiecte pentru
noul an

Bilanţuri şi planuri se fac şi la primărie. S-au mai mişcat lucrurile în comună, dar mai sunt încă multe de făcut. „Am izbutit în 2013 să acoperim datoria primăriei de 14 miliarde de lei, ba chiar am reuşit să fim, la finele anului, un pic pe profit. Am terminat sistemul centralizat de apă, iar noi ne străduim să începem acum canalizarea. Trebuia să fi început-o, iar la sfârşitul acestui an ar fi trebuit să o finalizăm. N-am reuşit pentru că s-au schimbat guvernele. Au făcut o nouă lege. Toate fondurile le-au unit în Legea nr. 28, iar pe noi ne-au cam scos din grafic. Proiectul e în curs de derulare, are însă nevoie de finanţare. Sperăm ca în 2014 să depăşim acest impediment, sursa de finanţare. Vrem să şi asfaltăm. Am putea face şi din surse proprii câte un kilometru, doi, dar până nu începem canalizarea nu le putem începe, chiar dacă se supără lumea pe noi. Nu putem să asfaltăm şi apoi să ne apucăm să spargem asfaltul“, a precizat primarul comunei Giurgiţa, Viky Bonea.
La capitolul realizări, primarul menţionează zugrăvirea interiorului şi exteriorului celor două corpuri ale şcolii, cât şi încălzirea centralizată şi funcţionalitatea toaletelor, dar şi rezolvarea problemei iluminatului public.
Cât priveşte proiectele pentru noul an, pe primul loc stă canalizarea, dar şi un spaţiu adecvat pentru bibliotecă, mutarea clasei zero, care funcţionează în corpul de şcoală unde învaţă clasele I-IV, dar şi un teren sintetic pentru elevi.
O bibliotecă, de această dată a bisericii, care să funcţioneze în imediata apropiere a locaşului de cult din Portăreşti, se află şi ea în planul preotului Petre Golea. „Sunt cărţi bisericeşti pe care am vrea să le mutăm în corpul pe care am început să-l construim. Credincioşii vor să lectureze cărţi bisericeşti“.

Tradiţii care se pierd

Lumea îşi duce traiul în tot acest noian al schimbărilor şi al dorinţelor de mai bine. Ba încearcă să păstreze şi să ducă mai departe tradiţiile şi obiceiurile locului. O fac căluşarii din Giurgiţa, cunoscuţi în toată ţara. Sunt vestiţi nu numai pentru jocul lor, dar şi pentru cântările pe care le fac.
„Eu am învăţat multe de la bunicul. El cânta cu cavalul. Îmi zicea: «Fii atent aici, că eu am să mor, iar tu trebuie să duci mai departe cântecele mele». Aşa am învăţat să cânt cu cavalul, la fluier, cimpoi, la muzicuţă. La Căminul Cultural activez de la 16 ani. Ne-am strâns mai mulţi băieţi, care erau mai buni de gură, care ştiau să joace“, ne povesteşte Paul Segărceanu.
Şi totuşi, nimic nu mai este ca odinioră, după cum cu regret recunoaşte Tudor Trandafir, şi el căluşar şi rapsod din Giurgiţa „Nu mai e ca atunci când eram noi copii. Nici cu colindul nu le mai e drag să meargă, aşa cum făceam noi odinioară“. Sunt câţiva care mai merg cu colindatul în prag de Anul Nou. Plugul confecţionat din lemn, împodobit cu panglici din hârtie creponată sau foiţă din staniol, se vede din ce în ce mai rar. Obiceiul uratului cu sorcova primită de la moşică şi „Capra“, colindul specific primei zi din Noul An, mai amintesc, totuşi, de tradiţiile şi obiceiurile transmise din moşi strămoşi.

Meşteşug moştenit
din tată în fiu

Meşteşugul împletitului de nuiele, deprins de la părinţi, este astăzi sursă de existenţă pentru Marin Tudor din Giurgiţa. „Tata m-a învăţat acest meşteşug. Era zidar, dar în timpul liber făcea şi împletituri din nuia pentru a-şi câştiga existenţa. La ţară viaţa e grea, copii sunt mulţi, iar pentru a avea de toate în casă trebuie să dai din coate“, povesteşte el, în timp ce termină lucrul la o târnă.
Merge zeci de kilometri prin pădure, pe la Cerăt, Sălcuţa, Cilienii de Olt pentru a aduna nuiele din care apoi să împletească coşuri de biserică, de peşte, târne tradiţionale româneşti, coşuri de pus pâinea în ele sau de rufe. „Din octombrie până în martie, aprilie se lucrează nuiaua de pădure. Nuiaua de sânger se fierbe în cădiţă de inox sau tablă. Răchita merge şi aşa. Îţi trebuie devotament şi muncă multă ca să faci lucrurile cum trebuie. Le-am dat unor  vecini să facă o târnă şi au făcut-o pătrată. Vezi, dacă mâna nu e învăţată?!“, povesteşte Marin Tudor. Acesta angrenează în munca sa toată familia, pentru a-i deprinde cu meşteşugul. „Băiatul de 12 ani îmi face fundurile. Dacă soţia îmi ascute ţăruşii şi mă ajută la ce îi spun eu, şi cu o ceaşcă de cafea, rezolv trei târne pe noapte“. Şi-ar dori să facă mai multe – scaune, mese -, dar „pentru asta aş avea nevoie de un circular, să-mi iau material ca să-mi tai scândură. Scaunul se face din şipci prima dată, apoi vine împletitura, nuiaua vine pe şipcă. Nu merge numai din nuia“.
Îl lăsăm pe împletitorul de nuiele să-şi isprăvească munca şi părăsim comuna Giurgiţa, cu oamenii ei prinşi în tumultul vieţii de la sat, care se consumă între muncile gospodăreşti şi mersul la biserică, aşa cum au deprins obiceiul de la părinţii lor.

ȘTIRI VIDEO GdS

Adrian Iencsi: Mă bucur că am parte de un grup foarte bun

Antrenorul formaţiei secunde a Universităţii Craiova, Adrian Iencsi, a făcut bilanţul turului de campionat de la Liga a III-a, seria 3. „Mozambicanul“...