Una dintre preocupările redactorilor ce scriau pentru revistele din Craiova de altădată era şi medicina. Ei ofereau, aproape în fiecare număr, leacuri naturiste, altfel de remedii şi făceau o prezentare amplă a celor mai la îndemână remedii.
Cochlearia officinalis (sau hreanul sălbatic, cum mai este el numit) şi C. Armoracea, (hreanul ce se cultivă în grădini) au parte de câteva pagini bune în cuprinsul Arhivelor Olteniei din 1925. Aflăm că hreanul sălbatic se găsea „în mocirlele de lângă golful Salonic, la gura râului Vardar, iar în România se găseşte pe lângă pâraele şi isvoarele regiunii subalpine a Carpaţilor“. Fratele său, hreanul de grădină, e o plantă „proaspătă, trecută prin răzătoare şi amestecată cu oţet e stimulentă şi antiscorbutică. Frunzele strânse înainte de a se începe înflorirea sunt plasturi mai bune decât cele care se fac din praful Cantharidelor“.
Era o prioritate pentru revistele vechi să împingă aceste remedii în paginile lor. Mai găsim articole despre medicină, dar rareori se pomenesc date despre sistemul sanitar craiovean de atunci sau despre medici. Medicina însemna, în principiu, ajutorul cel mai sănătos, cel din partea naturii.
Hreanul la suedezi
„Rădăcina hreanului e foarte stimulentă şi antiscorbutică. Se recomandă la bolnavii de scrofule, contra catarului cronic, astmului, celor cu căile respiratorii înfundate, contra reumatismului cronic, boalelor de piele etc. Ca medicament extern înlocuieşte muştarul“. Se spunea că o femeie ascitică şi scorbutică, cu tuse şi cu respiraţie grea, a fost vindecată cu rădăcini de hrean fierte în vin alb împreună cu „hreniţă“ (cresson) pisate în piuliţă.
„Unii îl recomandă ca antiscorbutic şi diuretic, fiert în bere“, continuă I. Dimonie, profesorul ce a documentat materialul. Un doctor renumit, spune acesta, „tratează podagra şi reumatismul cronic dând bolnavului să înghită pe nemâncare câte o linguriţă din hreanul ras, ce se obţine dela rendea, iar dupe aceasta o ceaşcă din fiertura rămurelelor de juniper. Se menţionează cazul unei femei care s’a tratat mult timp de guturaiu fără nici un efect şi a fost vindecată numai prin fiertura hreanului în lapte“.
Şi suedezii foloseau – şi, poate, încă folosesc – hreanul. Ei preparau „un zăr medicamentos, punând lapte fierbinte peste răzături de hrean ce deja fusese ţinut în oţet. După ce se separă caşul, zărul rămas se dă la bolnavi care diuretic, pentru hidropsia ce se formează în cavităţile corporale – anasarqe – scorbut, şi pentru acei ce au nisip la rinichi“.
„Azi, deşi ne servim de petroleu…“
Pe lângă acestea, proprietăţile „se resimt în frunze la speciile anuale, în rădăcini la cele vivace şi în sămânţe la cele crucifere, unde frunzele lor sunt inerte. Din cauza acestor proprietăţi stimulente şi antiscorbutice, unele din ele au fost foarte mult apreciate de cei vechi, iar azi prin cultură au devenit şi mai utilizabile. Astfel: frunzele dela Cardamine fontana=cresson, hreniţa şi rădăcinile dela Ridichiile de lună se mănâncă crude sub formă de salată; frunzele de Varză şi inflorescenţa dela Conopidă se mănâncă fierte, ca legume; sămânţele dela Muştarul alb devin apetisante; din cele de la Rapiţă se scoate un oleiu pe care străbunii noştri îl utilizau numai la luminat; azi, deşi ne servim de petroleu, gaz aerian, acetilină şi electricitate, totuşi tarlale întregi continuă să se cultive, căci oleiul de rapiţă este cea mai bună unsoare pentru maşini”.
Sfaturile medicale şi, după cum vedeţi, practice, erau date ca să combată şi mai puţin ca să trateze. „Plante folositoare din Oltenia“; aşa se numeşte articolul. Rezultă că pe meleagurile noastre avem multe leacuri vechi, transmise din moşi-strămoşi, de care mulţi au uitat; leacuri pentru care singurul doctor care dă prescripţiile este chiar natura.
