În continuarea articolului de săptămâna trecută, vă vom vorbi, în câteva rânduri, despre şcolile vechi din Craiova, ţinute de dascăli pe lângă biserici.
În Arhivele Olteniei din 1924, pe câteva pagini semnate la final de Theodor Ionescu, profesor la Liceul Naţional din Iaşi, ni se spune despre mai multe şcoli ţinute pe lângă biserici.
Lista începe cu şcoala de cântăreţi de la Madona Dudu, care era ţinută de „Tudorache Castrino, cântăreţ la strana dreaptă dela acea biserică. Acesta avea între alţii şi 5 elevi, pentru învăţarea cărora plătea pitropia bisericii Madona câte un galben pe lună. De asemenea, avea ca elevi cântăreţi dela bisericile din Craiova, ei fiind obligaţi să urmeze la această şcoală. Şcolarii stăteau trei ani în şcoală. Se învăţau cântări bisericeşti în limba română. Şcoala care era în curtea bisericii Madona-Dudu a durat dela 1834-1844. La acea şcoală a învăţat şi Valerian, cum şi dascălul Alecu Hristescu Râmniceanu, apoi Ioniţă Popescu, cântăreţ la biserica Sf. Ioan Hera şi Costea Ionescu, fost cântăreţ la biserica Obedeanu“. Dascălul Castrino a cântat întâi greceşte, apoi româneşte, după îndemnul bunului român Iordache Otetelişanu.
Ieşeau învăţaţi după patru luni
Altă şcoală, care a existat timp de doi ani, între 1852 şi 1854, până a început războiul din Crimeea, este cea de lângă Biserica Sf. Gheorghe Nou. „Dascăl la acea şcoală a fost Alexandru Hristescu Râmniceanu, cântăreţ în strana dreaptă la sus zisa biserică. A avut 40 de şcolari, între cari pomenim pe Iacob Strâmbeanu, mare proprietar, St. Grecianu, funcţionar la primăria Craiovei, şi Petre Georgescu, institutor pensionar“. Elevii plăteau trei sfanţi pe lună şi veneau la şcoală cât timp puteau plăti; stăteau în şcoală cam trei-patru luni şi, în ciuda timpului scurt, când terminau studiile, ştiau să scrie şi să citească bine. Notarea se făcea astfel: eminent, 1 (bine), 2 (mediocru) şi 3 (rău).
În 1831, un anumit dascăl Ion ţinea şcoala de lângă Biserica Hagi-Enuşi. „La ea a învăţat şi dascălul Nicu Theodorescu, care a deschis apoi deasemenea şcoală. Mai mulţi copii veniau la şcolile particulare, căci părinţilor le era teamă să-i dea în şcoala naţională, fiindcă de acolo, credeau ei, îi ia la armată“. Să spunem şi că şcoala naţională era la Obedeanu, acolo fiind institutor Stanciu Căpăţâneanu. În toată Craiova era o singură şcoală publică pe vremea aceea. Apoi s-a înfiinţat clasa a III-a lângă Madona Dudu, după care au fost făcute şi clasele „umanioare“, care mai târziu s-au transformat în gimnazii şi apoi în liceu.
„Să-mi dai pielea şi oasele, numai carte să ştie“
Nu putem uita de şcoala dascălului Nicu Theodorescu, om despre care vă spuneam mai sus. Însemnări vechi spun despre el că „s-a născut la 1821 […] Ca dascăl de şcoală a fost foarte ocupat: muncea dela 8 ore dimineaţa până la 12 neîntrerupt. E însă aşa sănătos, încât se duce şi se întoarce pe jos în aceeaşi zi dela vie şi apoi toată ziua munceşte stând în picioare. Doarme puţin, la 2 ore noaptea e deştept. Se culcă la 9 ore sau 10 seara, rar la 11. Dascăl a fost dela 1836 până la 1903“. Iar şcoala lui a fost întâi lângă Biserica Postelnicu Fir, apoi lângă Sf. Apostoli, ca apoi să se mute în casele proprii de lângă Biserica Hagi-Enuşi. „Când un părinte îşi aducea copilul la şcoală, zicea dascălului: «Să-mi dai pielea şi oasele, numai carte să ştie»“. Şcoala n-avea vacanţă în timpul verii, ci doar de Crăciun şi de Paşte, câte două săptămâni. Instituţia a avut, mai târziu, şi un profesor de germană, mai întâi pe Popp din Transilvania, şi apoi un evreu. „Aceasta s-a făcut din cauză că unii negustori voiau ca copiii lor să înveţe nemţeşte în şcoală, între aceştia a fost Ioniţă Proicea şi alţii“. Şi sistemul de recompensare a elevilor era ingenios: ei erau trecuţi din banca lor în cea din faţă. „De exemplu: din banca a 9 în a 10 şi în locul lui se aducea altul din banca 8-a“. Mai mult, elevii plăteau fiecare cât puteau şi erau primiţi, gratis, câte 30-40 de copii. Plata obişnuită era de un sfanţ (90 de parale).
Alte şcoli mai erau pe lângă Bisericile Harşu, Oota sau Sf. Gheorghe Vechi. Şcolarii erau duşi la biserică, unde cântau, iar împărţirea premiilor se făcea cu cântări bisericeşti: „doxologie, axioane, primăvară dulce etc“.
