În paginile vechi din Arhivele Olteniei (1924) au fost publicate câteva „declaraţii“ de zestre. Puteţi citi, în rândurile de mai jos, ce era mai de preţ pentru o familie de mici boieri, pentru un chiprovicean şi pentru un sătean din Cheia (Vâlcea).
Prin aceste hârtii, spunea T.G. Bulat în Arhive, „unele impunător de mari, altele mici, arătând origina lor modestă, ni se arată o dată mai mult cum înaintaşii noştri iubeau lucrurile clare, cum ei fixau în amănunte donaţiunile lor către fiicele lor“.
Zestrea – în accepţia din trecut – avea rolul de a pregăti tinerii însurăţei pentru viaţă, familiile oferindu-le lucruri folositoare în gospodărie, dar şi terenuri pe care ar fi putut să-şi planteze cele trebuincioase. Despre case, nici nu mai discutăm. Ele ofereau și mai multă greutate zestrei. Şi toate se obişnuia să fie trecute pe o listă.
Avem, după cum a fost menţionat mai sus, trei exemplare de astfel de „hârtii“. Unul provenea dintr-o „familie de boiernaşi, cari au fost Grecenii din Măldăreşti, păstrătorii celei mai puternice cule din Oltenia“. Altul era nesemnat, dar „socotim că este a unui chiprovicean împământenit“. E bine de ştiut că aceşti chiproviceni erau meşteşugarii bulgari care s-au stabilit în Ţara Românească. A treia foaie, în fine, era „mărturie din satul vâlcean Cheia, ultima aşezare omenească spre muntele bistricean“.
De la pogonul de vie la „stricorătoare“
Mariţa născută Măldărescu, „care i să coboară dela răposat tată său Sluger M. Măldărescu, fostul mieu întâi soţ şi să dă acum Dum-lui Pitaralui Kostache Greceanu“, a primit o zestre foarte mare de la mama ei. „Adică din moşia Măldăreşti, Bogdăneşti, Cârstăneşti, muntele Gropa Malai, Prioteşti, Marcuşu şi culmea din Bourul şi din siliştea de casă din Craiova, şi din locul din târgul Horezului, să cuvine acestei fete treizăci clăcaşi, precum şi un pogon de vie din dealu Mitărfanilor pă pământu sfintii episcopii iarăşi jumătate; şi din optsprezecese suflete ţigani, iarăşi pă jumătate precum şi argintăria ce să alcătuieşte“.
Coana Măldăreasca începe aici să enumere. „Douăsprezece părechi cuţite, furculiţe şi linguri. Lingură mare de ciorbă. Cuţit şi furculiţă mare. Stricorătoare. Două solniţe cu două linguriţe de sare. Şase păhăruţe pentru vutcă, de argint poleite. Douăsprezece linguriţe de dulceaţă. Şase farfurii de argint. Două farfurioare de argint. Două inele. 30 de galbeni împărăteşti pentru aşternut şi din haine. 24 şervete de bumbac în ochiuri. 10 prosoape idem. Trei mese idem. Aceasta este toată partea de zestre ce i să cuvine“, scria mama Mariţei la 16 februarie 1853.
Casele toate pentru Elenca
O familie de meşteşugari bulgari împământeniţi în zona Olteniei şi-a măritat fiica, Elenca. Iar o asemenea sărbătoare cerea şi o zestre pe măsură de la tătâne-său. Însemnarea era după „cum să arată. Kasile (casele) toate cu siliştea lor pe jumătate. O livadie, de la Bogdăneşti pă pământu ei. Lei 2000 adecă două mii lei bani gata. O cosnicioare de dulceaţă, de argint cu şase linguriţe suflate cu aur. Un inel de aur cu piatra de diamant. Un inel de aur cu piatra de matostat. O plapomă de cât cu cearceafuri. O rochie de mătăsărie. Un palatin de marabul“. Plus „o saltea de cât, cu trei perine de părete, şase cămăşi femeeşti – trei batistă şi trei de pânză, 12 şărvete de masă, o masă mare de 12 coturi, o căldare mare, ca de două veadre de apă, o vacă cu viţălu ei, o tigae de aramă, două prosoape“.
Zestre mai mică pentru Păunica
Ultima listă, a unui sătean modest, „Eu Popa Marin Pleşea“, după cum singur se prezintă, îi reflectă acestuia statutul. „Fie Doamne mila ta spre noi precum am nădăjduit şi noi spre tine. Cu ajutorul lui Dumnezău, făcut-am foaie de zestre ficei noastre Paunica“. Lista datează din anul 1821.
Popa Marin Pleşea a înzestrat-o pe fiica sa cu „patru capre două cu ed şi două bătrâne. O căldare de oi de aramă. Una pătură de târg. Două şubi una nouă şi una mai veche. Patru cămăşi două noi şi două mai vechi. Trei cârpe cusute. Două cârpe alese. Două zevelci. Un oprec. Un sac. O traistă. Şi un scaun de casă“.
Mai bogate sau mai modeste, listele arătau bunătatea părinţilor, dornici să-şi ajute fetele să înceapă, pregătite, o nouă viaţă. „În cele de oameni cu cuprins, se simte ca o povară mulţimea de inele şi argintărie; în cea a ţăranului cheian se vede viaţa desăvârşit simplă, mai redusă decât strictul necesar, cum am vorbi într’un limbaj modern“. Oricum ar fi, „erau pentru el, ţăranul român, aceleaşi trebuinţe în 1821, ca şi la 100 după Christos!“.
