Violonistul Alexandru Tomescu, care de patru ani are în custodie Stradivariusul Elder-Voicu din 1702, obiect istoric din patrimoniul naţional al României, a sosit pentru o seară la Craiova
Alături de Orchestra Naţională Radio din Bucureşti şi de dirijorul Mihnea Ignat, Alexandru Tomescu a oferit duminică seară, la Filarmonica „Oltenia“, un regal artistic. Concertul simfonic a fost susţinut în cadrul Festivalului Internaţional „Craiova Muzicală“.
Liderul tinerei generaţii de violonişti români, care şi-a lansat recent DVD-ul cu „Integrala Capriciilor“ de Paganini – pe care a cântat-o şi în turneul naţional de anul acesta – a vorbit, pentru Gazeta de Sud, despre muzica clasică, despre pasiune şi dedicare, dar şi despre ambiţiile sale şi proiectele în care a fost şi este implicat.
– Duminică seară nu ai cântat la Stradivariusul Elder-Voicu. Ce vioară ai adus cu tine?
– Cred că frumuseţea sunetului unui violonist nu stă atât de mult în instrumentul la care cântă, cât în mâinile sale. De aceea, îmi place să mă pun la încercare de multe ori şi aşa se face că, în aceşti ultimi patru ani în care am avut în folosinţă – şi am în continuare – vioara Stradivarius Elder-Voicu, nu am cântat cu ea în toate concertele, ci am alternat. Chiar acum am un instrument fantastic construit de un lutier român care a studiat în Franţa, Silvian Rusu, o soră geamănă, putem spune, a viorii Stradivarius Elder-Voicu, de o frumuseţe comparabilă şi exact cu aceleaşi dimensiuni. Multă lume mă întreabă: „Ce vei face atunci când nu vei mai cânta la această vioară?“. Este foarte simplu: eu am fost violonist şi înainte de vioara Stradivarius şi voi rămâne în continuare. Vioara Stradivarius este un atu în plus, dar nu este totul. La anul, când Ministerul Culturii va organiza concursul, bineînţeles că mă voi înscrie şi doresc să cânt în continuare la această vioară. Este de foarte bună calitate, este fără îndoială un atu pentru violonist, dar, în acelaşi timp, vioara nu cântă singură. Am auzit mulţi violonişti care nu erau buni, cu toate că aveau în mâini instrumente de milioane de euro. Este o combinaţie, este o echipă şi puterea unei echipe nu este dată neapărat de cel care este cel mai bun, ci de însumarea valorilor acestora.
– Pe profilul tău de Facebook scrie „Capriciul lui este să cânte cele 24 de Capricii“. Mai sunt şi alte capricii ale lui Alexandru Tomescu?
– O mulţime. Spre exemplu, ieri-seară (duminică – n.r.), capriciul meu a fost să cânt concertul de Dvořák. Eu cred că această stare capricioasă, la urma urmei, este o stare de libertate, în care nu mai eşti îngrădit de atât de multe reguli şi constrângeri şi eşti liber să creezi. Asta am încercat să fac în Integrala Paganini şi în orice concert. Sigur, Integrala Paganini a fost o încercare de mare forţă pentru mine. A fost, fără îndoială, cel mai dificil program pe care l-am cântat vreodată şi a fost şi cel mai mare succes de public, vreodată. Nu doar al meu, personal, ci pentru orice turneu de muzică clasică din România. Acum, în dimensionarea şi în conceperea turneului de anul viitor, ceea ce am realizat până acum, în special Turneul Paganini din anul acesta, va constitui punctul zero de la care voi merge mai departe.
„Fiecare român ar trebui să aibă dreptul şi bucuria de a o asculta“
– Despre ce turneu este vorba?
– În fiecare an organizez un turneu cu vioara Stradivarius prin România. Acesta are o explicaţie foarte simplă: vioara Stradivarius face parte din patrimoniul naţional şi aparţine fiecărui român. Prin urmare, fiecare român ar trebui să aibă dreptul şi bucuria de a o asculta măcar o dată. Acesta este proiectul utopic pe care mi l-am propus pentru primii cinci ani în care am vioara în folosinţă şi este proiectul pe care doresc să-l continui mai mult.
– Pe 10 aprilie 2009, ai cântat la vioară într-o staţie de metrou din Capitală, îmbrăcat în haine modeste. Care a fost reacţia celor din jur şi cum crezi că se ajunge la o împăcare între muzica de cameră şi astfel de cadre neconvenţionale?
– Eu cred că muzica clasică, în general, nu doar în România, trece prin momente mai dificile şi supravieţuirea ei, posibilitatea comunicării şi pe viitor cu publicul se găseşte în mâinile artiştilor. De felul în care vom şti să fim cât mai deschişi şi cât mai puţin rigizi depinde totul pe viitor. În ceea ce priveşte staţia de metrou Piaţa Victoriei 2, unde am cântat, nu a fost reluarea experimentului pe care l-a făcut Joshua Bell la Washington, la propunerea jurnaliştilor de la Washington Post, ci a avut alt scop. Atunci, în aprilie 2009, am deschis prin acest eveniment campania de strângere de fonduri pentru Asociaţia Nevăzătorilor din România. Ideea din spatele visului meu era că oamenii care treceau pe lângă mine vedeau, dar nu ştiau ce văd, fiindcă cel mai bine vezi cu inima şi trebuie să asculţi pornirile tale profunde. Banii care s-au strâns atunci, care nu au fost puţini, aproape 100 de dolari americani în 25 de minute, au constituit prima donaţie pentru Asociaţia Nevăzătorilor, pentru construirea centrului social de reabilitare. Nu a fost uşor pentru mine, ca un artist obişnuit să cânte în sala de concert, să trec în acest cadru atât de radical diferit. În sala de concert este scenă, lumina reflectoarelor, publicul este acolo ca să te audă, stă cuminte pe scaune şi te ascultă. În staţia de metrou, lucrurile erau exact invers. Oamenii aveau alte treburi; un concert de muzică clasică nu intră nici în primele lor zece sau douăzeci de preocupări şi am experimentat direct această forţă pe care o are muzica de a-i captiva pe oameni, de a le atinge inimile şi de a-i face să realizeze ceea ce este important în viaţă. Cred că mulţi dintre cei care s-au oprit atunci să asculte „Chacona“ de Bach poate au întârziat la birou, dar au avut o zi mai iluminată.
– Ai o carieră impresionantă şi un palmares pe măsură şi, totuşi, te păstrezi foarte modest. Cum reuşeşti?
– Eu încerc să fiu eu însumi cât de mult pot. În rest, poate din exterior pare o carieră strălucitoare şi o viaţă foarte uşoară, dar vreau să spun că este enorm de multă muncă şi consumă foarte mult timp. Toate pornirile napoleoniene din noi, de a face 50 de lucruri deodată, consumă foarte mult timp. În mod normal, fac în fiecare zi o mulţime de lucruri, pe lângă studiatul la vioară, dar este o provocare. Ziua de 24 de ore nu este suficient de lungă. Eu cred că în tot ceea ce faci trebuie să fii tu însuţi, să fii sincer, să te reprezinte ceea ce faci şi, atunci, lucrurile se vor dezvolta frumos.
„Muzica reprezintă o bucurie în stare pură“
– Iubeşti să cânţi şi asta se vede în fiecare concert. Între tine şi vioara ta este o relaţie aproape mistică. Dacă ar fi să-i faci o declaraţie de dragoste, care ar fi aceea?
– Declaraţiile de dragoste i le fac iubitei mele. La vioară cânt. Este o relaţie foarte strânsă între instrumentist şi obiectul pasiunii sale, o relaţie care este mai mult decât aceea dintre un utilizator şi obiectul său. Viorile sunt nişte creaturi imprevizibile câteodată, au temperamentul lor, au capriciile lor şi trebuie să construieşti cu răbdare şi constanţă o relaţie. Atunci când sunt pe scenă mă simt cel mai bine, fiindcă acolo sunt în deplinătatea forţelor mele de comunicare. Cuvintele sunt, de multe ori, stângace atunci când le compari cu intensitatea trăirii pe care ţi-o aduce un concert. Muzica reprezintă o bucurie în stare pură şi, încercând să fiu cât mai puţin egoist, încerc să împărtăşesc această bucurie cu cât mai mulţi oameni.
– Cum reuşeşti să nu fii copleşit de absolut toate aplauzele pe care le primeşti, când stai în faţa unui public care te aclamă minute în şir?
– Este un moment foarte frumos de eliberare a energiei care se acumulează de-a lungul întregului concert şi îmi place foarte mult să comunic în toate felurile cu publicul din sală. Toată lumea crede că este o relaţie unidirecţională – cel care este pe scenă oferă muzica -, însă comunicarea se petrece în ambele sensuri încă din prima clipă. Simţi sala, dispoziţia, curiozitatea, interesul celor ce sunt acolo şi provocarea este de a stabili o legătură cât mai directă şi cât mai intimă cu ei, de a le atinge sufletul şi de a-i duce cu muzica acolo unde compozitorul plănuia să o facă.
– Se spune că fiecare artist are în sufletul şi în mintea lui o doză de nebunie. Eşti de acord cu afirmaţia aceasta?
– Toţi artiştii trebuie să cocheteze cu acest domeniu. Un nebun, după părerea mea, este o persoană altfel decât ceilalţi, o persoană mai liberă, mai nonconformistă, mai neconstrânsă de reguli şi, de aceea, o persoană singularizată şi marginalizată de majoritatea. Toţi artiştii de geniu, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, au fost consideraţi nebuni. Graniţa dintre nebunie şi genialitate este foarte subţire şi foarte fluidă, câteodată.
Turneul ArTime, o experienţă completă
– Care e următoarea provocare pentru tine?
– Următoarea provocare începe chiar de astăzi (luni – n.r.): turneul ArTime, al formaţiei mele, TrioStrad, unde cânt împreună cu Răzvan Suma şi Toma Popovici. E o formaţie nou-înfiinţată din acest an. Am decis să continuăm linia pe care o pornisem cu trioul precedent, dar să o ducem mult mai departe, să ne asumăm mult mai clar această misiune de a duce muzica clasică acolo unde ajunge foarte rar. Aşa se face că am debutat în Vama Veche; am fost prima formaţie de muzică clasică ce a cântat acolo. Într-o duminică dimineaţă am cântat Mozart şi Beethoven. Eram în plin festival Stufstock şi a fost o alăturare cât se poate de binevenită. Apoi am cântat la Festivalul „Enescu“, în faţa unei audienţe impresionante, iar acum pornim într-un turneu naţional în mai multe oraşe din ţară, pe care le-am ales pe baza cererilor pe care le-am tot primit, în special pe Facebook. Am alcătuit o listă foarte surprinzătoare: nu vom merge în oraşele care au filarmonici, cu excepţia Sibiului şi a Bucureştiului, ci am ales oraşele mai mici, care nu se găsesc întotdeauna pe itinerariul turneelor naţionale. Începem la Reşiţa, continuăm la Petroşani, mergem mai departe la Bistriţa, Baia Mare, Dumbrăveni, Arcuş, cântăm şi la Sibiu, vor urma două concerte la Bucureşti şi vom încheia în Moldova, la Bârlad şi la Oneşti. Am propus, de asemenea, un program mai puţin obişnuit. Sunt trei variante de program: una Fusion, unde cântăm cu Berti Barbera nişte piese care nu prea sunt clasice, apoi varianta Light Classic, care include un trio integral şi, pe lângă el, mai multe piese mai scurte şi mai accesibile, şi varianta Very Classic, în care facem un program de muzică de cameră de la A la Z. Eu cred că, în felul acesta, oamenii pot avea experienţa completă.
– Eşti liderul tinerei generaţii de violonişti. Ce sfat ai pentru tinerii care au talentul necesar şi doresc să ajungă la nivelul tău?
– Nu ştiu dacă sunt în poziţia de a da sfaturi. Ce pot spune din experienţa mea este că tot ceea ce am obţinut a fost obţinut în urma unei investiţii foarte mari de muncă, combinată cu tenacitate şi cu urmărirea unor scopuri pe termen lung. Din păcate, în România este o înclinaţie naţională aceea de a gândi pe termen lung, adică până la weekend. În clipa în care iei o decizie cu privire la cariera ta, la ceea ce vei face în următorii ani sau pentru restul vieţii, trebuie să te gândeşti foarte serios la lucrurile pe care le implică, la felul în care acţionezi astăzi, fiindcă asta va influenţa tot ceea ce va urma. Domeniul muzicii este unul foarte frumos, care te poate reprezenta într-un mod mai personal decât ar face-o orice altă preocupare, este un domeniu în care comunici cu oamenii într-un mod extrem de intens şi de sincer, însă toate au un preţ al lor; nu doar muncă, ci şi intrarea într-o lume în care sunt, poate, alte reguli decât cele care guvernează munca într-un birou. Cred eu că tot efortul, toate sacrificiile îşi găsesc răsplătirea pe deplin.
DESPRE ALEXANDRU TOMESCU
Palmaresul lui Alexandru Tomescu numără peste 100 de premii întâi naţionale şi nu mai puţin de 26 de distincţii internaţionale, la concursuri de prestigiu precum: Niccolo Paganini (Italia), Pablo Sarasate (Spania), Marguerite Long – Jacques Thibaud (Franţa) sau George Enescu (România). În ultimii ani, tânărul violonist a fost invitat să se alăture pedagogilor celebri ai viorii în juriile unor concursuri internaţionale din Italia, Franţa sau România.
De-a lungul a peste 20 de ani de activitate concertistică, acordurile viorii tânărului român au răsunat în cele mai mari săli de concerte ale lumii: Carnegie Hall – New York, Concertgebouw – Amsterdam, Berliner Philarmoniker, Théâtre des Champs Élysées – Paris sau Metropolitan Arts Center – Tokyo, alături de orchestre de prestigiu dirijate de dirijori celebri: Kurt Masur, Valery Gergiev sau Christoph Eschenbach.
Solist concertist permanent a două ansambluri de elită din Romania – Orchestra Naţională Radio din Bucureşti şi Filarmonica de Stat Piteşti -, tânărul violonist are o intensă activitate muzicală la nivel naţional, concertând pe scenele tuturor filarmonicilor din ţară. În calitatea sa de preşedinte al Fundaţiei culturale „Remember Enescu“, Alexandru Tomescu este implicat în numeroase proiecte muzicale, în special organizarea concursului internaţional de vioară „Remember Enescu“ .
În mâinile tânărului artist se găseşte celebra vioară Stradivarius Elder-Voicu din 1702, instrument de o inestimabilă valoare, ce face parte din patrimoniul naţional al României. Împreună cu pianistul Horia Mihail începe în 2007 o serie de turnee naţionale ce îşi propun să popularizeze muzica clasică şi – în premieră anul acesta – adaugă demersului lor cultural o campanie socială: strângerea de fonduri în scopuri caritabile. În urma turneului Stradivarius 2009, desfăşurat în 14 oraşe din România, Alexandru Tomescu şi Horia Mihail au strâns peste 120.000 de euro pentru Asociaţia Nevăzătorilor din România.
Apariţiile discografice ale violonistului Alexandru Tomescu au cunoscut o creştere exponenţială în ultimii ani: nu mai puţin de 11 noi titluri au fost lansate în până acum. Cel mai recent disc, care este şi primul său DVD, se numeşte „Alexandru Tomescu. 24/24“. El oferă o interpretare vizuală a celor 24 de „Capricii“ ale lui Paganini, cântate cu virtuozitate de talentatul violonist român.
