Profesorul universitar Nicolae Coculescu, astronom născut în Craiova şi absolvent al Colegiului Național „Carol I“, a lăsat generaţiilor viitoare o moştenire scrisă despre George Fontanin, profesor stimat şi director al instituţiei
Scrisoarea lui Coculescu a văzut lumina tiparului în 1923, când C.D. Fortunescu a cerut lămuriri despre George Fontanin, om „de seamă al Neamului“, care a trăit „până ieri-alaltăieri între noi, şi de cari ştim atât de puţin“. Despre cel ce a înfiinţat, la Craiova, Clubul profesorilor, Coculescu nu ştia prea multe din experienţa directă; nu avusese privilegiul să-l aibă ca profesor.
„Multe amănunte cu privire la Fontanini nu voi putea, cu părere de rău, să aduc, fiindcă nu am avut fericirea să-i fiu elev – cu toate că doriam aşa de mult să-l am într’o zi Profesor!; eram în cl. IV-a când a înebunit. Ceeace am păstrat ca amintire e, că întreaga lume liceană, elevii săi caşi cei din cursul inferior (Fontanini era profesor de l. latină la cl. V-VII), aveau pentru dânsul o admiraţie adâncă; pentru noi, cei mai mici, era chiar un fel de personaj legendar, cu mult deasupra celorlalţi în specialitatea sa pentru chipul frumos, şi ca traducere şi ca citire, în care’şi făcea clasa. Multă vreme am recitat şi noi, cari nu am avut parte să-l fi ascultat, versuri de dânsul, în româneşte (româneasca filologică, nu fonetică, pe care în parte am păstrat’o unii până astăzi) sau traduceri de versuri latine păstrând măsura şi cadenţa originalului şi în româneşte“.
„Admiraţia mea e încă vie“
Fontanini a fost un personaj – cum spunea chiar Coculescu – legendar, îmbrăcat, pe alocuri, de o alură stranie şi de momente de nebunie. „Vă închipuiţi că, după vre’o 40 de ani, după o specialitate cu totul deosebită ce am îmbrăţişat, şi prin faptul că eu nu i-am fost elev, nu mai mi-aduc aminte multe exemple, dar amintirea şi admiraţia mea pentru Fontanini e încă vie. Cu părere de rău nu aşi putea să dau, deasemenea, amănunte biografice, pe care totuşi le‑am citit cândva şi undeva. Pentru ce ar fi înebunit? Nu ştiu. Cu puţin timp înainte, fusese hotărît să facă puţină politică şi a cadidat pentru un loc de deputat, ca independent sau ca conservator; a fost însă învins de candidatul liberal d-r Vercescu; şi foarte mândru, extrem de mândru (datorită desigur culturei lui superioare) cum era, a fost se spunea amărît, tare amărît, încât unii pretindeau că această cădere ar fi fost unul din motivele boalei. În boala sa a dat foc apartamentului, voind să-şi reprezinte – se spunea – arderea Troiei; din fericire s’a prins de veste, s’a stins focul la timp şi s’a salvat biblioteca (Liceului) care împodobia apartamentul său, apartamentul Direcţiei“.
„Era un eveniment în întreg liceul“
Fontanini pe holurile Liceului din Craiova era o apariţie deosebită; înfricoşătoare, dar care stârnea respect şi admiraţie din partea elevilor.
„Fontanini nu intra, îmi pare, des în clasă. Când însă se anunţa că’şi va face clasa, pe lângă că era aşteptat cu oarecare teamă, dar cu multă plăcere de elevii săi, era un eveniment în întreg liceul. Ca prin farmec dispăreau de prin coridoare toţi şcolarii, alungaţi de pedel (era unul din fraţii Cantorichii), o linişte perfectă urma sgomotului asurzitor de până în acel moment, uşile claselor se închideau, şi numai prin întredeschizătura uşei vedeam pe director, care trecea precedat de pedel şi urmat de fidelul său fecior, care îi purta perina ce-i aşeza pe catedră. Era sever, dar, repet, iubit şi cu admiraţie respectat“. Şi modest. I-a fost propus statutul de membru al Academiei Române. Înainte de a-l accepta, însă, l-a refuzat de trei ori.
În 1853, după doi ani de directorat ai lui Fontanin, şcoala a fost închisă de ocupaţia turcească şi transformată în spital. Protectorul ei a protestat energic, însă a fost arestat şi trimis la Bucureşti. Revenit după un an în Craiova, el a condus şcoala timp de încă 27 de ani, lăsând în urmă amintirea unui dascăl demn de meseria lui.
