Ioana Radu, regina romanţei româneşti, a copilărit în Craiova, loc pe care l-a înnobilat cu prezenţa şi cuvintele ei
Povestea Ioanei Radu (Eugenia Braia, pe numele adevărat) este redată în cartea „Romanţa unei vieţi“, de Harry Negrin, textier de a cărui contribuţie s-au bucurat multe dintre vocile de aur ale României. Drumul Janei (aşa o alintau rudele) s-a oprit la Craiova încă din primii ani ai vieții. Artista îşi amintea că „mama m-a luat în braţe şi m-a dus în oraşul de sărbătoare, unde frunza cântă, Jiul cântă, păsările cântă, cerul cântă şi oamenii se iau la întrecere cu ele“.
Prima zi de şcoală la Colegiul „Elena Cuza“ a găsit-o pe Jana uşor timidă, ascunsă sub aripa ocrotitoare a tatălui, „care a dus-o până-n poartă. Copiii se înghesuiau voioşi înnodându-se câte doi, câte trei, deşi era loc destul. Jana, obişnuită numai cu cei din casă, avea sfiala celor singuratici. Mânuţa ei, în palma lată a fostului sergent major, părea un pui de hulub din columbarul ei. «Du-te şi să fii cuminte, ca să te iubească învăţătoarea… Mă pricepi?», Fetiţa a dat afirmativ din cap, şi-a scos uşurel mâna din palma închisă a tatii şi apoi s-a furişat pe poartă“.
„Taci!… Cânţi prost!“
Când iarna se aşternea peste oraş, mica privighetoare ieşea la colindat cu fraţii ei. Cânta cu vorbe apăsate, să iasă cât mai tare, să-şi potolească focul. Cu toate astea, mezina primea cele mai puţine merinde. „Dar am cântat“, spunea ea. „Ai cântat, dat tot prost!“. Acasă, seara, mama îi împăca, punând în traista fiecăruia merinde în mod egal.
Timpul trecea și Craiova încă era „acasă“ pentru Jana. „Măsura pantofilor creştea, numărul cărţilor, de asemenea, agrafele se înmulţeau în păr şi visele Ioanei se împleteau, acum, cu plimbările de seară ale Mariei (sora Ioanei – n.r.), prin parcurile Craiovei. Pentru ea, aceste promenade erau încă departe, că de-abia ţinea la întrecerea la fugă sau la ţintă, când arunca câte un ghiozdan în ceafa unui coleg mai colţos“.
Cârciuma tatălui ei, „La ieftenirea traiului“, avea proprii lăutari. Ion al lui Ţache, Gheorghe al lui Gîgă, căutatul lăutar Limbă – un izvor de romanţe – au fost sursa de inspiraţie a Ioanei. De la ei, copila „fura cu urechea toate melodiile, scriindu-le într-un caiet, pe care-l mai păstrează şi astăzi“. Totodată, „lăutari cu orchestre celebre atrăgeau clienţii la restaurantul debarcaderului din Parcul «Bibescu» din Craiova; Ioana era numai ochi şi urechi“.
„Tot aşa frumos cânţi, fetiţo?“
După câţiva ani, „cel de-al 11-lea februar a întâlnit-o pe Ioana ca elevă a liceului din Craiova. Profesoara de muzică, Elena Simionescu, o preluase cu plăcere, ştiind-o pe Ioana din clasele primare. «Tot aşa frumos cânţi, fetiţo?». Ioana a privit-o zâmbind. Pentru ea, cântecul era o stare firească, precum vorba şi râsul, ziua şi noaptea. De ce o întreba toată lumea dacă mai cântă? S-ar fi putut altfel?“. Nu.
Cea care urma să devină „doamna romanţei româneşti“ sau „regina romanţelor“ se găsea, la vârsta adolescenţei, într-o dilemă. „În casa părintească fusese copil de bază de la mătură până la dulceaţa de vişine, de la câinele din curte până la lăutarii cu viorile lor doldora de romanţe. La şcoală? Ce făcuse?… Ce au făcut celelalte fete din oraş? Unele au terminat după ea, altele înaintea ei şi toate, din câte ştia, s-au măritat. S-au măritat cu bărbaţi mai chivernisiţi, din moşi strămoşi, cu case, cu acareturi cât cuprinzi cu ochii. Nu toate, dar destule aveau asigurate zilele pe vreme îndelungată, şi apoi aveau copiii, care să l ducă numele şi obiceiurile mai departe, până la sfârşitul lumii. Dar ea?… Ea văzuse artişti doar la Teatrul Naţional, şi pe la alte teatre în trecere prin capitala Băniei“.
Soarta avea să se schimbe în curând. Vocea Ioanei Radu a cucerit aşa cum nu se aştepta nimeni. Le-a cucerit până şi pe cele mai importante figuri ale ţării noastre. Aşa cum îi spunea George Enescu, „glasul dumitale face minuni, pe care le doresc și viorii mele…“.
