Profesorul Nicolae Bănescu, istoricul care făcea cinste revistei Ramuri, îşi obişnuise cititorii cu editorialele sale acide. Prin ele, el încerca să ambiţioneze tineretul, aducând în prim-plan lipsurile culturale din Craiova şi nu numai.
Încă una dintre aceste scriituri vorbeşte despre instituţiile de cultură de la începutul anilor 1900. „Biblioteci de acelea care în alte ţeri pun la îndemâna tuturor, şi a celor cu mai puţină învăţătură, cărţi folositoare – cea mai bună contribuţie la desăvârşirea sufletelor formate în studiul câtorva ani de şcoală, – lipsesc în Craiova, ca aproape toată ţara“.
Bănescu trece în revistă instituţiile culturale din oraşul nostru, fără a uita, însă, să taxeze „ceia ce-i mai rău“. „Se ştie numai că există o bibliotecă «populară» Aman, care de o cam dată zace de mult închisă în umbra zidurilor groase ale unei case vechi ce se tot repară, în str. Kogălniceanu. Nu se poate şti, prin urmare, ce ascunde acest pios dar al sufletului unui bun român. E de dorit ca cei în drept să pună hotărât mai multă grijă pentru împlinirea bunei fapte a acelui om de laudă care a fost întemeietorul“.
Totuşi, exista în Liceul „Carol I“ o mare bibliotecă luxoasă. În ciuda acestui fapt, o stăpânea o neregulă fără exemplu. „Cărţile – mai bine de şase mii de volume – zac în colbul rafturilor, într’un amestec în care cu greu le poţi da de rost. Registrele în care sunt trecute n-au nici un Dumnezeu: cărţile se înregistrează una după alta, cum intră în bibliotecă. Nişte fişe claie-peste-grămadă se chiamă că dau numele autorilor după clasificarea ştiinţelor. A te îndruma după ele e a-ţi pierde ziua fără a găsi ce cauţi“.
„Gustul publicului nu trebuie mulţumit cu orice preţ“
Teatrul Naţional modern al Craiovei, cu o bună societate de artişti, cu reprezentaţii care adunau un public mare şi ales, tocmai ce se afla sub mâna energică a unui director, care fusese şi un artist de seamă. „Dar se mai simte şi o lipsă de scrupul foarte dăunătoare, în privinţa alcătuirii repertoriului. Alături de multe lucruri bune s’au dat adesea şi altele care nu pot face de cât o proastă figură pe scena unui teatru naţional. Teatrul nu numai distrează, ci şi instruieşte. Gustul publicului, pe care am auzit că-l invoca odată (n.r. – directorul), nu trebuie mulţumit cu orice preţ. Din potrivă, el trebuie format. Se va ajunge atunci ca însuşi acest public să întoarcă odată capul cu scârbă de la atâtea crude grosolănii şi «comedii» nesărate pe care azi le «gust㻓.
Pe lângă teatrul cel mare, mai existau cele improvizate vara în grădinile de petrecere. „Sunt poreclitele «Teatre de Varietăţi». Acestea – s’a mai spus şi altă dată – sunt ruşinea tuturor oraşelor noastre. Bucureştii nu fac excepţie. Îşi au şi ele publicul lor, care nu vrea să renunţe în ruptul capului la plăcerea de a auzi o proastă vorbă cu două înţelesuri, de a vedea urâte scene de batjocurire a vieţii“.
Craiova se putea lăuda, atunci, cu cele două societăţi ale culturii muzicale: Filarmonica şi Hora. „Cea din urmă, mai nouă, se deosibeşte de cealaltă printr’un naţionalism pronunţat în alegerea membrilor şi alcătuirea programului. Amândouă organizează concerte bune, ce mulţumesc gustul cel mai sever“.
La bătrâneţe, cu „aceiaşi iubire curată de artist“
„Palatul Minervei“ era locul de cinste unde pictorii şi sculptorii se strângeau, laolaltă cu lucrările lor, punându-le la dispoziţia publicului. „Sunt, în oraşul nostru, tineri de talent care muncesc cinstit, – unuia dintr’înşii, care a fost regretatul Oprişan Rădulescu, i-am simţit cu toţii pierderea, de curând, – bătrâni maieştri cari lucrează şi azi ca în tinereţă, cu aceiaşi iubire curată de artist“. Presa se compunea din foarte multe foiţe „care represintă, mai toate, moravurile sălbatice, ce deosibesc la noi luptele de partid. Afară de vr’o două ce se presintă mai bine, ele sunt încolo o straşnică umplutură de lucruri proaste, de înjurături surugieşti, de învinuiri infame“. Bănescu povestea că două publicaţii îşi oferiseră serviciile pentru ca el să-l „ajute“ pe un elev repetent. Acesta, refuzând, a primit „coloane de înjurături, la care am zâmbit cu aceiaşi creştinească milă pentru cei slabi şi păcătoşi“. Aşadar, dragă cititorule, trebuie să muncim. „Aceia care vor, dar, a vedea şi aici altă alcătuire, a respira altă atmosferă, acei care simt o jignire a trăi mai departe în tina unei vieţi umilite să nu uite că nimic nu vine de-a gata“.
