Preocupările culturale ale craiovenilor de odinioară includeau şi dragostea pentru natură, implicit pentru lunca oraşului
La un an după debutul său în Arhivele Olteniei, doctorul în geografie Raul I. Călinescu scria, în 1923, despre frumuseţea Luncii Jiului, cunoscută astăzi sub numele de Parcul Tineretului, şi despre starea în care ajunsese ea din cauza nepăsării autorităţilor.
Găsim, în relatarea lui Călinescu, o alee ce ducea la Mofleni, „aşternută frumos cu pietriş, cu poduri întregi artistic lucrate, pe care lumea se plimba la aer curat; bulevardul făcut cu foarte mulţi bani pentru un scop bine determinat“, ce a devenit o dezamăgire pentru toţi cei care îşi făceau promenadele acolo. „Este (bulevardul – n.r.) astăzi complect dărăpănat: din bietele-i bănci n-au mai rămas decât dezolate bucăţi de bronz înfipte în pământ; printre arborii răriţi, uscaţi, jupuiţi, croncănesc lugubru corbii“.
Autorul îşi amintea cu drag de şcolarii care ieşeau să se joace „hoina“ sau să „colecţioneze“ plante din Lunca Jiului şi care, după nefericitul abandon al parcului de către autorităţi, nu mai aveau un loc curat şi îngrijit în care să-şi petreacă după-amiezile.
Cum se ajunsese aici? Primăria din Craiova de atunci decisese să mute „hasnaua de murdării“, gunoaiele adunate de prin curţi, drept la intrarea pe bulevardul dinspre Luncă, tăind astfel pofta de a se plimba a oricărui cetăţean. Şi, cum orice loc nepopulat şi neatrăgător devine ulterior un loc trist, lăsat în paragină, ea „a intrat în nenorocitele-i faze de dărăpănare, de tăiere şi batjocură“.
Aşa a devenit Lunca Jiului din anii 1920 un centru al nepăsării autorităţilor şi o ironie la adresa „ordonanţelor de higinenă“, cu care erau împânzite zidurile oraşelor, „o biată fantomă a celui de odinioară, suspinându-şi nostalgic suferinţa printre crengile uscate ale teilor ce-n nopţile de Mai din alte vremuri parfumau tinereţea craiovenilor de altădată…“.
„Şi dacă noi nu ne cunoaştem ţara, ne putem plânge că nu ne-o cunosc străinii?“
Puţini dintre noi ştiau că Lunca Jiului ar fi putut reprezenta, cu uşurinţă, toate speciile vegetale, dar şi o faună deosebită existente în Oltenia.
Puteam avea liliacee cu parfum înnebunitor, miriapode cu multe-multe picioare, rozătoare puse mereu pe jar, vulpi şirete, păsări insectivore – mai liniştite – alături de surorile lor, păsările răpitoare, mai agitate şi mai fioroase. Sau, de ce nu, cu ajutorul unui muzeu naturalist scolastic din Craiova, ne puteam bucura de compania şerpilor-şopârle şi de a gasteropodelor acvatice, găsite la gurile Jiului.
Pe vremea aceea, în anii 20 ai secolului trecut, crearea unui muzeu naturalist craiovean în adevăratul sens al cuvântului, care „să reprezinte această Oltenie sălbatică a lui Iancu Jianu şi a pandurilor lui Tudor Vladimirescu“, ar fi fost una dintre lucrările culturale care ar mai fi fost necesare în oraşul nostru.
Căci, după cum spunea Raul I. Călinescu – şi nu se înşela deloc – în regiunea aceasta a ţării, „plină de misterioase comori, sunt lucruri rari şi necunoscute, ce se găsesc doar denumite în groasele tratate de zoologie, botanică şi paleontologie. Şi dacă noi nu ne cunoaştem ţara, regiunea noastră chiar, ne putem oare plânge că nu ne-o cunosc străinii?“.
Soluţiile n-ar fi fost atât de grele, credea Raul Călinescu. Totul ar fi trebuit făcut pas cu pas, inclusiv scoaterea căruţelor de pe bulevardul ce ducea către luncă. Elevii ar fi putut să aducă din toate colţurile Olteniei tot ce aveau să găsească în materie de ştiinţe naturale regionale, pentru a fi sădit în luncă, şi n-ar fi fost nevoie de experţi grădinari, ci de simpli săteni sau elevi ai şcolilor secundare în orele de agronomie sau botanică şi zoologie.
Aşa s-ar fi putut valorifica intens şi fără prea mult efort financiar o latură cândva moartă a oraşului nostru – bulevardul şi lunca -, şi s-ar fi putut dezvolta studiul ştiinţelor naturale de la noi.
