Minciuna are picioare scurte, le spun părinţii copiilor, mai ales după vârsta de şase ani, când aceştia încep să facă diferenţa dintre realitate, joc şi fabulaţie. Cei mici încep să ţeasă primele neadevăruri în special din dorinţa de a nu fi pedepsiţi.
„Părintele are mereu o parte de vină în minciuna copilului“, rosteşte psihologul Claudia Măciucă. Atunci când adulţii pun o presiune prea mare pe umerii celor mici, rezultatele nu sunt întotdeauna fericite. O notă maximă la o materie pentru care nu există nici aptitudini, nici interes, o reacţie exagerată – un chip dezamăgit şi nemulţumit – pot naşte, pe viitor, minciuni, tocmai din dorinţa de a evita astfel de situaţii. „Când greşeşte cel mic, părintele aplică pedepse şi uneori acestea sunt dintre cele care lasă urme dureroase. În situaţii similare, ca să se protejeze, copilul poate recurge la ascunderea adevărului“. Clinic, psihologii vorbesc despre trei tipuri de minciună: utilitară, compensatorie şi mitomanie. Cel mai frecvent întâlnit este primul, în special atunci când se caută evitarea unei situaţii neplăcute. În jurul vârstei de cinci-şase ani, pentru a crea imagini care nu-i sunt accesibile, copilul recurge la minciuna compensatorie: „Se-ntâmplă, spre exemplu, atunci când, provedind dintr-o familie săracă, îşi construieşte în faţa colegilor un statut închipuit: casă luxoasă, maşini, vacanţe în locuri exotice şi o familie perfectă“, povesteşte psihologul. Acum, vârsta este una propice dezvoltării capacităţii de a fabula, aşa încât, chiar dacă nu recurg la minciuni, copiii sunt tentaţi să exagereze sau să amplifice.
Să-l înveţi ce e minciuna
Specialiştii spun că, până la şase ani, obiceiul de a minţi nu constituie o problemă foarte gravă. În cazul în care se transformă în mitomanie, atunci devine caz patologic, de altfel, destul de rar întâlnit în literatura de specialitate. Esenţial însă este felul în care se comportă părintele. Orice minciună a adulţilor va fi speculată. Onestitatea şi corectitudinea sunt trăsăturile obligatorii ale unei relaţii normale. De altfel, chiar şi promisiunea neonorată de adulţi capătă valoare de minciună. „Una dintre greşelile părinţilor este că insistă în observaţii. Dacă micuţul a mărturisit, nu este cazul să-i mai ţii predici. Este suficient să-i explici, să-i vorbeşti: «Că ai greşit nu este corect, însă faptul că ai recunoscut este un lucru bun». La vârsta respectivă, copilul ştie deja ce este rău şi ce este bine. Este extrem de important să îl înveţi ce este minciuna, pentru a putea face distincţie între ficţiune şi realitate. Şi, mai ales, nu trebuie să-l umileşti în public. Pentru că în felul acesta nu faci decât să-i ştirbeşti stima de sine, însă nu l-ai învăţat cum să nu mai facă“, adaugă psihologul Claudia Măciucă.
Minciuna patologică se tratează ca o boală. În general, există o predispoziţie pentru aceasta, un fond emoţional mai fragil cu care cineva se poate naşte, la care se adaugă o educaţie nepotrivită sau constatarea că, minţind, lucrurile merg mult mai bine. „Bine c-ai ieşit din situaţia asta. Nu contează cum…“.
