Cât mai poate dura o iubire? Dar o căsnicie? Pot fi ele veşnice în zilele noastre? Acel „Până când moartea ne va despărţi“ mai are vreo însemnătate astăzi, când clădirea unei cariere, dorinţa de îmbogăţire şi „programarea“ fiecărei secunde din viaţă au ucis cu desăvârşire fluturii din stomac şi plăcerea de a-l simţi pe cel de alături? Cât mai suntem capabili astăzi de iubire, de respect faţă de omul luat cu jurământ şi cât de mult mai preţuim acele promisiuni rostite în faţa lui Dumnezeu?
„Mamă, să ţii de bărbat. Că dacă nu ţii tu, casa nu face două parale“, este una dintre vorbele înţelepte pe care bunica – din partea mamei – mi le spune de când am început să mă ridic mărişoară. „Să nu te scoli la amiază şi să ai mereu un blid de mâncare pentru bărbat. Că el nu ştie multe şi pleacă“. „Înţelegerea e prima care ţine casa. Tu să asculţi ce zice el, da’ să faci şi ca tine. Iubirea se duce, mamă, rămân respectul, copiii, nepoţii“. Pentru ea, acestea sunt rânduieli de căpătâi, învăţate de acasă, de la părinţi. Rânduieli pe care a încercat să le transmită, la vremea lor, copiilor şi nepoţilor.
S-a născut într-o familie înstărită, într-o comună aproape de oraş. Erau patru copii în casă: un băiat şi trei fete. Aşa cum se obişnuia în anii aceia – ‘20-’30 – doar fratele şi sora cea mică, cea mai frumoasă dintre fete, au terminat şcoala şi şi-au găsit o slujbă. Bunica şi cealaltă soră, fiind primele născute, au urmat doar patru clase primare. Iar în paralel şi după şcoală, au fost nevoite să stea acasă, să îngrijească de gospodărie.
Iubirea nu stă în declaraţii
Bunica s-a măritat repede. Era într-o vizită la o verişoară din Craiova şi acolo l-a cunoscut pe bunicul, fiu de negustori, abia venit de pe front. Pe atunci prieteniile nu ţineau cu anii. S-au văzut, s-au plăcut, iar după o lună, bunicul a cerut-o de soţie. S-au căsătorit după alte treizeci de zile, jurând în faţa lui Dumnezeu că numai moartea îi va despărţi. Şi aşa a fost… Au trecut prin multe împreună. O boală lungă, neprimejdioasă, dar fără sorţi de vindecare, a ţintuit-o pe bunica vreme îndelungată la pat. Bunicul era nelipsit de lângă ea, ajutând-o în cele mai mici trebuinţe, de la hrănit până la mersul la toaletă. Tot el avea grijă de casă şi de copii. Mai târziu, au ajuns, cum se zice, la sapă de lemn. Au venit comuniştii, casa le-a fost naţionalizată şi au fost nevoiţi să se mute cu chirie într-un imobil alături de alte familii oropsite. În ciuda greutăţilor, nici unul nu a capitulat. Au ţinut unul de altul, şi-au consolat reciproc durerile, s-au încurajat. Apoi a fost rândul bunicului să se îmbolnăvească. S-a stins, lăsând în urmă o văduvă de 48 de ani, care niciodată nu a mai cunoscut – şi nici nu a vrut să mai cunoască – alt bărbat.
S-au iubit? am întrebat-o pe bunica de nenumărate ori. Niciodată nu a vrut să-mi răspundă. „Mamă, mi-a zis, iubirea nu stă în declaraţii. Ci în respectul pe care îl ai pentru celălalt, în dorinţa de a nu mai fi altul în loc“.
Să fac un salt în timp. Şi să mă gândesc la generaţia mea. La cunoscuţi care, după cununie, au uitat ce au jurat. Ce au visat într-o secundă în care i-a furnicat dragostea din cap până-n picioare. Au fost luaţi pe sus de tumultul democraţiei, cum ar zice bunica, de nenumăratele, variatele şi apetisantele atracţii. O bună amică s-a căsătorit. Îl iubea – sau pretindea că-l iubeşte – pe bărbatul ales încă din liceu. Nunta a fost un vis, ambele familii neprecupeţind nici un efort şi leu pentru fericirea copiilor. După un an, însă, amica a fugit. A pus verigheta pe masă şi a decis că voia să cunoasă mai mult, să vadă mai mult. Să nu se dăruiască întru totul soţului ales la un moment dat. Am cunoscut cupluri care au stat împreună ani de zile. Şi care, atunci când s-a pus problema căsătoriei, s-au speriat şi măcar unul dintre cei doi a fugit încotro a văzut cu ochii. Colega mea de bancă a trăit o astfel de experienţă. A fost prietenă cu băiatul – şi apoi bărbatul iubit – unsprezece ani. Era limpede pentru toată lumea că erau făcuţi unul pentru celălalt. Cu excepţia lor, însă: înainte cu o săptămână de nuntă, s-a anulat tot. Motivul: teama lui de a se lega definitiv de cineva. Toţi anii frumoşi s-au şters într-o clipă. Şi nu a rămas din iubirea lor decât o rochie de mireasă atârnată pe uşă.
„Mămă, ce tura-vura atâta prietenie?? Păi cu prietenia asta, cum ziceţi voi, nu faci nimic. Stai cu el, te-nveţi cu el şi normal că ajungi să te saturi de el. Şi el la fel! Şi ce-aţi făcut?! Dacă nu e cununie, nu vă ţine nimic împreună. Şi dacă e, trebuie să ţineţi voi de ea!“, conchide bunica. Are 86 de ani şi uneori o mai ia pe alături. De data asta, nu.
