Atunci când sărăcia este o sursă şi nu o consecinţă a nefericirii sale, omul obişnuit, sănătos la trup şi la minte, are elementara obligaţie de a opta pentru moderaţie şi decenţă socială. Văicăreala nu-i şade bine, autocompătimirea şi bombăneala pizmaşă îndreptate împotriva celor consideraţi mai avuţi îl descalifică şi îl condamnă. El trebuie să ştie că, în realitate, ceea ce-i lipseşte face parte din categoria bunurilor exterioare, recuperabile, să priceapă că sărăcia este nimic altceva decât o stare de rău dureroasă, dar trecătoare. În contexte foarte puţin diferite de cele care îi construiesc universul într-un moment sau altul, el poate schimba, cu forţe proprii, prin acte de voinţă şi de inteligenţă, aproape totul. A nu-ţi striga zi şi noapte sărăcia în drumul mare este, până la urmă, un act de etică minimală şi o lăudabilă probă de optimism.
Disperarea îi este permisă doar celui pentru care pierderile personale sunt irecuperabile, nevindecabile, omului şubrezit nu de pripeli, laşitate, inconsecvenţă, ci de efectele misterioasei conjuraţii a acelui cumul de factori externi, obscuri, neîncadrabili pe care, în lipsă de altceva, obişnuim să-l numim soartă. El este singurul îndreptăţit să practice, în absenţa unui viitor suportabil, trăirea abisală a lipsei de speranţă.
Spitalul Judeţean de Urgenţă Slatina, Secţia chirurgie generală, salonul 22. Colins Alexandru Constantin. Angajat la Cărbunoase, vreme de 11 ani, apoi taximetrist, opt ani, până când a pierdut piciorul drept, de sub genunchi. Primeşte încă ajutor de şomaj, prelungit peste durata normală cu câteva certificate medicale. Are un băieţel în clasa a VI-a, elev la un liceu cu program sportiv, pe care îl creşte, aşa cum poate, tatăl lui. Soţia e moartă de cinci ani. Anevrism. Se crapă un vas de sânge la cap, creierul e inundat, supravieţuirea depinde de fiecare secundă risipită până la intervenţia chirurgicală. Boala e moştenită, spune el, „pentru că şi soacră-mea s-a prăpădit anu’ăsta, cu două luni în urmă, doborâtă de aceeaşi afecţiune“. L-am căutat întâi acasă, pe strada Toamnei, lângă Zahana, într-o dimineaţă superbă de toamnă timpurie. „Nu-l găsiţi, nu e aici de astă-primăvară“, spune o vecină. „S-a mutat la taică-său, cred, sau s-a internat. E amărât rău, săracu’“.
„La mine aţi venit, nu-i aşa?“
Un bărbat slab, brunet, de vreo 40 de ani, face semn cu mâna din ultimul pat de pe coloana stângă a salonului. Pe noptieră, un televizor mic, de genul celor la care vezi meciul pe baltă, la undiţă. Muzică, reclame, starlete zâmbitoare, promisiuni ale unor seri de neuitat. Banalul program de dimineaţă al Pro TV-ului. De unde începem? El alege. 2006, momentul zero. O mică rană, apărută pe laba piciorului drept, care nu se vindeca, l-a pus atunci pe gânduri. N-a ştiut mult timp după aceea ce se întâmplă. Nici el, nici medicii care l-au consultat. A continuat să lucreze în regim obişnuit, pe taxi. Umezeală, temperaturi fie scăzute, fie prea ridicate, efort, mizerie. O angiografie realizată la Spitalul Universitar Bucureşti, în 2006, a dezvăluit faptul că e vorba de un defect moştenit, o circulaţie periferică slabă. N-ai de ales, spune el, cu asta te naşti. În 2007, contactează o clinică particulară din Bucureşti şi se tratează acolo, cu rezultate pozitive. Sub efectul medicaţiei ce i se administrează, rana, ajunsă între timp la proporţii îngrijorătoare, se retrage frumos. Durerile, atenuate până atunci cu calmante, scad. Se simte bine până în ianuarie 2008, când face un infarct pe bază de stres, descoperit întâmplător, la o zi după, în timpul unui control de rutină. A trecut şi peste asta. Însă, sub influenţa şocului miocardic, starea de sănătate a reînceput să se degradeze. În noiembrie 2008, i se descoperă două cheaguri de sânge care blocau circulaţia normală pe arteră, se operează – by-pass – la Fundeni, iar la o zi după externare, la o banală plimbare, piciorul îi amorţeşte brusc. Era semnul că intervenţia chirurgicală abia încheiată eşuase. Se întoarce la Bucureşti în martie 2009, iar în aprilie piciorul bolnav îi este amputat. Ca şi cum nu era suficient, zona operată nu se închide corect. Apare o infecţie serioasă, pentru eliminarea căreia, în prezent, se fac eforturi considerabile.
Ce îşi doreşte?
Să plece acasă. Perioada prin care trece, începută în 2003, odată cu accidentul de automobil ce l-a lăsat cu o rotulă sfărâmată, şi continuată cu moartea soţiei, cu nesfârşitele, zadarnicele peregrinări prin toate spitalele lumii, cu chinul de a-şi accepta o cumplită infirmitate, cu durerea de a nu-şi putea vedea copilul crescând alături de el, trebuie să se încheie odată. Speră să-şi procure o proteză care să-i permită să şofeze din nou. Cele moderne sunt extrem de performante, dar şi scumpe, zice el. Ar vorbi zile în şir, aprins şi competent, despre virtuţile aparatului de care îşi leagă toate speranţele. Dar cu ce bani o s-o cumpere? Încă nu ştie. Vrea să obţină o pensie de invaliditate, dar să şi lucreze. Să-şi continue viaţa, aşa cum o fi ea de-acum încolo. Să fie om din nou.
Căutăm către cei cu adevărat năpăstuiţi, mânaţi nu de milă sau pioşenie, ci de teamă. Degradarea, promiscuitatea, orgoliul terfelit al oamenilor ultimi, al tuturor celor care întind mâna către noi, ne amintesc neplăcut că, pentru oricine, ceea ce va să vină rămâne o mare necunoscută. Dăm bănuţul sau bucata de pâine nu zdrenţărosului cu unghii negre şi faţa buhăită, ci nouă înşine, acelui eu decăzut al unui posibil viitor tragic şi compromis. Plângem nu pentru alţii, ci pentru ceea ce ar putea să ni se întâmple cândva şi nouă. Ne pansăm spaimele şi incertitudinile cu gesturi mărunte şi aleatorii de dărnicie. Ne hrănim iluzia că suntem buni şi vrednici în faţa Celui De Sus cu covrigi şi chiftele împărţite duminica, la colţul străzii.
Îmi vine în minte fotografia aceea realizată în 1993, în Africa de Sud, câştigătoare a unui premiu Pulizzer, al cărei autor, bântuit, s-a sinucis prin 1994. Artistul a ales să moară pentru că drama copilului negru care murea de foame sub ochii unei păsări mâncătoare de stârvuri era prea mult pentru el. Îmi doresc uneori să fiu Kevin Carter. Să văd lumea, o secundă, cu ochii lui. Aş împrumuta bucuros un pic din eleganţa lui, m-aş abandona fără preget nebuniei şi nobleţei lui. Aş vrea să fiu, dar nu sunt. Am ieşit în curtea spitalului, la lumină, cu capul între umeri, ruşinat de propria-mi nevrednicie, cu consolarea mizeră că voi face totuşi ceva pentru omul căruia i-am călcat pragul. Nu-i voi dona averi, sunt prea nevolnic. Nu-i voi oferi atenţia, prietenia şi sprijinul meu, sunt prea slab. Dar voi scrie ceva, pentru el, despre disperare, tristeţe şi resemnare. Cu mintea şi cu sufletul. Voi striga lumii că el există. Nu e suficient, ştiu. Dar e tot ce pot face.
