La sfârşit de noiembrie, am stat de vorbă cu Tudor Gheorghe, pentru revista SpectActor, în cabina sa, înainte de o repetiţie la „Omul din La Mancha“. O discuţie care mi s-a părut că se adresează unui public mai larg.
– E suficient să spui Tudor Gheorghe ca oamenii să pornească spre teatru. În această toamnă spunem Tudor Gheorghe în rolul lui Don Quijote la Naţionalul craiovean. Maestre, după zece ani de spectacole proprii, cum de v-au prins?
– Ca să fie suficient să spui un nume şi oamenii să vină la teatru, asta presupune o cantitate de muncă enormă şi o calitate a muncii excepţională. Am avut o profesoară extraordinară, Eugenia Popovici, o actriţă genială, şi ea îmi spunea: „Dragul meu, trebuie să ajungi un asemenea actor, încât atunci când vei fi pus pe distribuţie, indiferent ce rol joci – mare sau mic – toţi colegii tăi să se teamă. Să zică: ’Hopa! Trebuie să fim serioşi, că joacă el!’“. Nu ştiu dacă am reuşit această performanţă, dar ştiu că în conştiinţa publicului s-a marcat ceva, legat în primul rând de seriozitate, de probitate profesională. Publicul meu – pentru că pot să spun asta, am un public al meu – ştie că nu l-am păcălit niciodată. Ca să fiu penibil, trebuie să spun că sunt un „brand“, aşa cum zic ăştia şi pe mine mă enervează.
Întoarcerea mea a fost firească, pentru că, de fapt, eu nici n-am plecat vreodată din teatru. Spectacolele mele, chiar atunci când am fost singur sau cu orchestra pe scenă, n-au fost o înşiruire de cântece, ci au avut o concepţie dramatică şi un important fior epic. Numai poemele lui Marin Sorescu, dacă ne gândim la spectacolele cu taraf, aveau în ele o forţă de necontestat. Să nu uităm nici spectacolele cu anotimpurile poeziei române, acelea cu orchestră simfonică. În fiecare recitam câte o „noapte“ din Macedonski şi nu e uşor lucru să spui «Noaptea de noiembrie» care durează 16 minute sau «Noaptea de decembrie», care durează şi ea foarte mult.
– Erau spectacole pe care le concepeaţi singur, pe care le făceaţi aşa cum doreaţi. Acum vă întoarceţi pe scenă, lucrând cu un regizor tânăr. Ce relaţie aveţi cu el?
– Nu mă interesează vârsta la un regizor. Important este că Cezar Ghioca a venit cu lecţia învăţată. Nu îmi plac regizorii care bâjbâie, îmi plac aceia care ştiu exact ce vor. Sunt şi regizori care se fac că nu ştiu ce vor, lăsându-ţi „libertate“, doar ca să vadă în ce tipar mai potrivit îţi vor călăuzi personajul. Unul dintre regizorii care zic totdeauna că nu ştiu cum o să fie este Silviu Purcărete, dar el ştie foarte bine ce are de făcut. Cezar Ghioca a avut parte de o bursă la New York, a stat mai bine de un an pe Broadway şi s-a specializat în ceea ce înseamnă musical, aşa că am avut încredere deplină în el, pentru că ştia despre ce e vorba.
– Este şi o întâlnire cu actorii, tineri mulţi dintre ei. Acum zece ani, când jucaţi în „Ubu Rex“, Monica Ardeleanu – interpreta Dulcineei – era cel mult în primul an de liceu.
– Faptul că ea joacă în acest spectacol şi o face admirabil, dovedind o plurivalenţă reală: se mişcă foarte bine, cântă foarte bine, vorbeşte bine, este o mare bucurie pentru mine. I se deschide o carieră bună. Totul depinde numai de ea, dar mai e ceva de care ai nevoie în meseria asta: un dram de noroc.
– Aţi avut acel dram de noroc?
– Am avut, dar norocul e şi cum şi-l face omul.
– A existat un moment de răscruce, în care puteaţi apuca pe alt drum?
– Nu. Nu m-am gândit niciodată că aş putea să fac altceva. Profesoara mea mi-a şi spus, la un moment dat: «Nu ştiu în ce vei izbândi, dar vei străluci. Vei fi un actor important». Am ajuns să fac spectacole puse în slujba poeziei şi a cântecului românesc din disperare că nu mă vedea nimeni jucând teatru, deşi terminasem cu brio Institutul şi venisem la Craiova şi din dorinţa de a fi acasă, dar şi cu iubire, cu pasiune, cu încredere.
– Ce vă place la acest spectacol?
Ideea scenariului, în primul rând. Atunci când i s-a propus autorului să facă un scenariu după Don Quijote, el s-a dus în Spania, unde a înţeles ce personaj extraordinar a fost, de fapt, Cervantes. Şi a scris acest spectacol care cuprinde şi viaţa lui Don Miguel de Cervantes, dar şi obsesiile, zborurile lui, rătăcirile, fanteziile, filosofia lui, aruncate în gura cavalerului rătăcitor, Don Quijote.
– Spunea regizorul că de la început s-a gândit numai la Tudor Gheorghe în rolul lui Don Quijote.
– Dacă n-ai actorul potrivit, nu faci spectacolul. S-a încercat la Bucureşti, cu Virgil Ogăşanu, un actor excepţional, de altfel, dar care este total afon. Este o aberaţie să distribui în Don Quijote, într-un musical, un actor care să nu cânte.
-Presupun că ar fi greu să îl jucaţi pe Don Quijote fără să îl fi întâlnit personal.
– Don Quijote este un personaj absolut extraordinar tocmai pentru că un dram din el există în fiecare bărbat. Probabil că de asta a fost ales drept cel mai cunoscut dintre personajele literaturii universale. În Don Quijote, fiecare bărbat îşi găseşte aspiraţiile, căderile, visurile, neîmplinirile, realizările, iubirea. Tot.
– Are vreo importanţă vârsta la care îl jucaţi? Îl înţelegeţi mai bine decât la 20, 30 de ani?
– Sigur că da. Cred că un actor tânăr îl poate juca, tehnic vorbind, foarte bine, dar ar fi un contre emploi, căci autorul spune clar: trecut de prima tinereţe. Peter O’Toole l-a jucat la 50 de ani. Jacques Brel, de asemenea. Toţi actorii mari l-au jucat când aveau o vârstă destul de înaintată.
-Este un rol emblematic, care va rămâne în teatrul nostru, Don Quijote, interpretat de Tudor Gheorghe?
-Nu ştiu asta. Sunt lucruri pe care le faci, dar „criticii“ de specialitate pot să nu le consemneze şi atunci rămân doar mărturiile, amintirile unor spectatori tineri care, peste ani, vor auzi muzica asta şi vor zice: „L-am văzut pe Tudor Gheorghe jucând în Don Quijote şi ce bine era“. Poate doar aşa se va perpetua, pentru că la noi valorile recunoscute nu sunt, adesea, cele care trebuie. Trăim o perioadă absurdă, asistăm la o răsturnare permanentă, se promovează kitschul, iar lumea parcă nu vrea să mai gândească. Eu când aud textele cântecelor de astăzi mă înfior. Şi urmează paradoxul: vin cu spectacolele mele, „Taina cuvintelor“, de pildă, care va fi prezentat la Craiova pe 15 decembrie, şi care e total în partea cealaltă. Să faci un spectacol în care să îţi propui să demonstrezi evoluţia limbii române prin poezie de la începuturi, până astăzi, este un lucru înnebunitor. Sigur că mass-media nu sunt interesate de un gest de cultură. Dar defel! Jurnaliştii au nebunia ratingului şi, fatal greşită din punctul meu de vedere, ideea că, dacă faci lucruri de proastă calitate, lumea se buluceşte.
– Şi-au ales modele de dincolo?
– Puţintel. Dar nu va dura mult, sunt trecătoare toate astea. Un an, doi, şi se duc. Pune acum, aici, la Craiova, un afiş că maneliştii ăi mai tari din România vor cânta la Teatrul Naţional, să vezi câte bilete se vând! Nu se vând! Eu, din ce mă cobor mai profund în stări esenţiale ale existenţei fiorului românesc, aşteptam să se împuţineze spectatorii, ori se întâmplă pe dos. Iată, acum, încerc să fac cunoscută poezia devenirii domnului Eminescu, să arăt cât de chinuitor a fost drumul limbii române de la primele manifestări poetice, până la limba perfectă pe care ne-a lăsat-o moştenire Eminescu. Drumul ăsta m-a interesat, începând de la cronicari şi terminând cu poeţi minori. Începând cu Văcăreşti, Conachi, Bolintineni, Neniţeşti, toată pleiada. Fiecare a pus câte o cărămidă pe această potecă frumos construită, ca să vină ăsta cu aripile lui, cu hlamidă, şi să ducă până sus Luceafărul. Fără ei, nici el nu putea urca.
Ce fac eu, Tudor Gheorghe, încercând să le arăt oamenilor, face şi don Quijote. De aceea mă regăsesc în personajul ăsta care spune: „Nu vedeţi ce frumos e totul?“ unora care nu văd nimic. Eu le spun: „Nu vă daţi seama ce frumoasă e poezia lui Văcărescu, a lui Conachi? Ce frumos a scris Dosoftei, ce frumos a scris Miron Costin?“ Şi ei spun: „Fugi, domne, de-aici, că noi ştim de-astea cu anii, banii, duşmanii“.
– Pare o menire mai importantă decât să joci un rol de teatru, indiferent de anvergura lui.
– De-asta m-am şi retras, alegând să fac aceste restituiri culturale. Am făcut un spectacol de restituire a cântecului popular românesc esenţial. Dacă nu-l făceam acum, nu-l mai făcea nimeni. Am preluat muzica uşoară din perioada interbelică tocmai pentru a arăta atmosfera, lumea aceea cu care ar trebui să ne mândrim. Le spun spectatorilor de astăzi despre mişcarea Criterion, unde, sub oblăduirea lui Nae Ionescu, avea loc toată acea extraordinară zbatere de idei, la care participau de la Vulcănescu, la Comarnescu, de la Ţuţea, la Eliade, de la Noica, la Sebastian. Să nu mai amintesc ce a însemnat proza interbelică! De la Sadoveanu la Cezar şi Camil Petrescu sau la Zaharia Stancu, aflat la începuturile lui ca scriitor. Ce a însemnat poezia nu are rost să mai spun!
– Într-o perioadă deloc liniştită, politic vorbind.
– Aici este fenomenul. Toate domeniile spirituale ale naţiei române au înregistrat atunci un bloom. Nu cred că vreodată în România va mai avea loc o asemenea explozie de inteligenţă. Nu îmi explic cum a fost posibil ca atâta gândire românească – şi nu doar românească, Mircea Eliade, ca şi Brâncuşi, Ţuculescu, Enescu sunt universali – să înflorească atunci.
– Ce densitate într-o perioadă scurtă!
– Asta este nebunia! Atunci au ieşit. Suntem o naţie tânără, nu ne-am spus cuvântul încă, din multe puncte de vedere, dar am avut şi perioade de stagnare, ca şi limba română. De la Dosoftei, care scria „Viaţa lumii“ (absolut senzaţională poemă şi frumoasă, dar şi ca limbă), au trecut vreo 100 de ani până să mai apară ceva. 100 de ani de linişte, care îi face pe istoriografi să fugă în folclor. În perioada aceea, bisericile au avut o influenţă extraordinară, prin cazanii, predosloviri, prefeţe. Antim Ivireanul este una dintre figurile extraordinare ale acestei literaturi religioase.
Să nu uităm că atâta amar de vreme, de la Eminescu, România a fost chinuită, a avut parte de destule nenorociri, până s-a aranjat ideea asta de România, România mare, până s-a strâns toată în graniţele fireşti. Să nu uităm bucuria boiernaşilor care şi-au trimis în acei ani copiii la studii în străinătate şi aceştia s-au întors, dar n-au apucat să înflorească. Răsadurile erau însă puse şi în interbelic, în anii ’20 – ’30 a izbucnit această generaţie extraordinară. Nu ştiu cât timp o să treacă până o să apară una asemănătoare. Se vorbeşte de stagnarea din punct de vedere spiritual în peioada comunistă. Asta e o prostie! Se vorbea la un moment dat despre deşert cultural. Asta iar e o mare prostie. Astăzi a apărut o pseudoelită de intelectuali fără operă, care sunt modele şi ni se arată mereu: Liiceanu, Patapievici (Pleşu e din altă categorie. El chiar e un boier şi un spirit. Ăştia nu. Păi, Costică Barbu al meu le dă clasă la amândoi. Dar el trăieşte aici, în Craiova, iar ei se învârt prin Bucureşti, cu funcţii).
– Se petrec de la sine lucrurile astea sau pentru că trebuie să se întâmple?
– Trebuie să se întâmple, dar sunt absolut vremelnice. Peste ani de zile o să ne fie jenă că le-am trăit.
– Aveţi această privire în perspctivă.
– Am citit mult şi am înţeles un lucru îndeobşte ştiut: că istoria e ciclică. Acum e o perioadă în care valorile sunt călcate în picioare. Nu la modul fizic. Noi zicem mereu: „Ce au făcut comuniştii!“. Ce au făcut? Când şi-au scris Preda, Barbu, Nichita, Sorescu, Blandiana cărţile? Spune-mi acum zece nume din ultimii 20 de ani. Cărtărescu? E modă! Un intelectual, fără doar şi poate, nu comentăm asta, ca şi Patapievici. Dar nu au har… Eu nici nu mai ştiu dacă ăştia sunt capabili să se îmbete ca Nichita! La un moment dat am făcut o afirmaţie care a şocat. Am spus că pentru mine poezia română se încheie la Adrian Păunescu. „Ooooo!“, au sărit imediat. Eu îl consider pe Păunescu un tip genial! Eugen Barbu cred că l-a definit cel mai bine, într-unul din momentele alea când ei se mai supărau: „Acest poet strălucit, dar care are toate şansele să fie învins de propria personalitate“. Adrian scrie o poezie extraordinară, dar e şi un tip din categoria Iorga, cu capacităţi care le depăşesc pe cele normale. Când am spus asta am argumentat: el e ultimul alături de care mi-am petrecut copilăria artistică, adolescenţa şi maturitatea. Ceilalţi au murit, toţi. Am fost prieten cu Nichita, Sorescu, Ioan Alexandru. Cu Dimov, Romulus Vulpescu, Ulici, Cezar Ivănescu. Am fost contemporan cu ei, le-am simţit ritmul interior al poeziei, le-am simţit tăcerile care la mine au devenit muzică.
Scriitorii din generaţia de acum ar trebui să-şi găsească propriul lor menestrel, dar ei promovează sub cultura, hip-hop-ul, ei fac modă dintr-o chestie neculturală şi neromânească şi se justifică: asta e cultura underground, spiritul protestatar. De parcă anii ’60 nu ar fi avut, dacă mă gândesc numai la Bob Dylan, care însă era poet, pe când ăştia: „Să moară mama!“.
– Vă simţiţi un Don Quijote, în nebunia lumii din jur?
– Se leagă. Eu rămân singular şi straniu. Nu vezi că nici acum nu ştiu ăştia în ce categorie să mă bage? M-a sunat Tatulici să mă pună în juriu la „Zece pentru România“. „În ce calitate? Dacă eu n-am fost nominalizat la nici o categorie, unde vrei să mă pui să jurizez? Acolo aşezi un om care are habar, eu n-am fost în primii zece nici la cântăreţi, nici la actori, nici la poeţi. Vă dau o idee: faceţi anul viitor categoria Tudor Gheorghe şi pariez pe cât vreţi că ies pe locul patru!“
– E o luptă cu morile de vânt?
– Nici o secundă! Pentru că nu e în zadar, nu e degeaba. Don Quijote spunea la un moment dat un lucru extraordinar. Zice: „Ştiu cum a reuşit să mă păcălească. N-am fost încă uns cavaler, oficial, şi de-aia Farmazonu a reuşit să mă înşele“. Pe mine m-a uns mama. Şi Dumnezeu. Iar eu nici măcar nu mă lupt cu farmazonii. Eu propun. Ce mă bucură foarte tare e că 75-80% din spectatorii mei sunt tineri. Care vin la teatru şi pleacă bucuroşi că mai e ceva. Mai e ceva!
Interviu de Cornel Ungureanu
