Două bătrâne, de 88 de ani, din Dăneasa, respectiv Sprâncenata, trăiesc din pensii de urmaş de 24 de lei. De la primăriile de domiciliu nu beneficiază de nici un ajutor social, pentru că au în proprietate teren agricol care depăşeşte cu doar câteva sute de metri limita prevăzută de lege pentru acordarea sprijinului.
Povestea Niculinei Anton din satul Zănoaga, comuna Dăneasa, demonstrează că viaţa este nedreaptă în unele cazuri. Femeia are 88 de ani şi trăieşte aproape de marginea satului, într-o căsuţă sărăcăcioasă, compusă din două camere pentru dormit, iar a treia este folosită la gătit. Încăperile sunt mobilate modest, iar pe jos este pământ în loc de podea. Singura avere a familiei sunt calul, căruţa şi cele câteva găini şi raţe. Povara anilor i-a lăsat Niculinei semne adânci pe faţă, a cocoşat-o şi, în ultimii ani, i-a afectat şi vederea, şi auzul. A muncit o viaţă întreagă. Mai întâi la colectiv, dar numai vreo doi ani, pentru că a suferit un accident. Apoi a muncit pentru familie, la câmp şi în gospodărie. Viaţa a fost dură cu ea, pentru că i-a luat, pe rând, singurul copil, apoi nora şi, în cele din urmă, soţul. A suferit mult, dar şi-a găsit, de fiecare dată, forţa să treacă peste necazuri, pentru că avea de crescut doi nepoţi, băieţii fiului ei. „Tare necăjită am fost! Mi-a murit băiatul, apoi nora. Acum 20 de ani a murit şi moşu’, dar trebuia să cresc nepoţii. Aveau numai câţiva ani când au rămas în grija mea. Eram singură. Cu pensia asta nu puteam să le ofer mai nimic. Dar aveam vacă şi păsări, ne descurcam. Acum sunt bătrână…“, a spus femeia.
„Ce să faci cu 20 de lei?“
Singurul venit al femeii este pensia de urmaş. „Până acum ceva timp nu primeam decât 17 lei. După măririle de anul trecut, am avut pe rând 20 de lei, apoi 23, iar acum am 24 de lei. Nu am fost bogaţi, dar din puţinul pe care l-am avut ne-am descurcat. Nu puteam să cumpăr prea multe. Ce să faci cu 20 de lei? Luam lumânări şi conserve, iar de pâine de multe ori nu îmi mai rămâneau. Trebuia să frământăm. L-am învăţat pe băiatul cel mare. Eu nu mai pot, că nu prea mă mai ajută vederea. Mi-a fost greu! Uneori am mâncat ce s-a găsit“, a povestit Niculina Anton.
Singurul lucru pe care îl reproşează destinului este acela că nu i-a dăruit şi ei o fată, că poate „era altfel“.
O îngrijeşte fiul
Povestea Drinei Popescu este la fel de dramatică. Locuieşte în satul Creţeşti, din Sprâncenata, într-o casă modestă. Are trei băieţi, însă asupra lor parcă s-a abătut un blestem. Toţi suferă de diverse boli, iar capul familiei a decedat în urmă cu mulţi ani. Acum, bătrâna este în grija fiului cel mare, la rândul lui suferind. Tanti Drina nu mai vede de peste 20 de ani. Când am ajuns la ea, am găsit-o în casă. Focul nu era făcut, pentru că nu au primit lemnele de la primărie, aşa că femeia stătea în pat acoperită cu o plapumă şi alte haine. Cu greu s-a ridicat şi a început să depene amintiri, uneori pierzându-le şirul.
„Am trei copii, trei băieţi, dar mă îngrijeşte Ion, fiul cel mare. Soţia fiului mijlociu suferă de cancer, alt băiat a fost operat de mai multe ori. Eu am pensie mică, 24 de lei, de veteran. M-a ţinut băiatu’. Dacă nu era el, nu ştiu ce mă făceam! Ce am avut eu a fost o nimica toată“, a mărturisit femeia.
Nea Andruţă, aşa cum îi spun vecinii lui Ion, băiatul cel mare al Drinei, a îndurat multe, dar nu a părăsit-o pe cea care i-a dat viaţă. Este şi el bolnav, nu mai are un picior. Ca să ne convingă, ne-a şi arătat proteza recent pusă la Bucureşti. „Ne descurcăm greu. Acum o lună am fost la Bucureşti ca să îmi schimb proteza. Patru milioane (lei vechi – n.r.) m-a costat. Nu mi-au mai rămas foarte mulţi bani. Este greu, dar am ajutat-o pe mama. De gătit îi gătesc eu, însă o spală femeia care are grijă de vacile satului. O plătesc“, a povestit Ion Popescu.
Ca ele sunt mai bine de alţi 130 de vârstnici din judeţ, care se chinuiesc să trăiască din pensii mai mici de 50 de lei. După o viaţă zbuciumată, nici nu îndrăznesc să viseze că vor avea vreodată pensii mai mari.
