• Tudor Gheorghe s-a născut la 1 august 1945, în comuna Podari, judeţul Dolj, într-o familie de ţărani. Copilăria, dar mai ales adolescenţa au fost dificile, tatăl său, cântăreţ de biserică, fiind arestat şi deţinut politic la Aiud;
• A absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu“, din Craiova;
• În anul 1966, a absolvit Institutul de Teatru din Bucureşti, clasa de actorie;
Astăzi, Tudor Gheorghe îşi continuă neobosit cariera începută în 1966, susţinând recitaluri în ţară şi în străinătate şi interpretând roluri dintre cele mai diverse pe scena Naţionalului craiovean. Maestrul Tudor Gheorghe este o personalitate marcantă a culturii româneşti contemporane. Despre acel bob de fericire şi putere, despre preocupările ardente şi mistuitoare în care se manifestă – fiind actor, poet, compozitor şi interpret – s-a scris şi se va mai scrie mult pentru că tot ce s-a spus de fiecare dată e prea puţin. Este un profesionist şi un OM cu un mare caracter. „De chitară m-am sprijinit pentru a-mi spune oful, durerea şi frumuseţea“, spune Tudor Gheoghe.
Adalbert Gyuris: – Credeţi că aţi avut noroc că v-aţi născut la sat?
Tudor Gheorghe: – De la Creangă la Sadoveanu, de la mai tinerii poeţi, Ion Alexandru, Marin Sorescu, toată literatura română e obsedată de celebrul vers al poetului Lucian Blaga – „eu cred că veşnicia s-a născut la sat“.
Nu pot să mă depărtez de ei şi să spun altfel. Şi eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Sunt fericit că m-am născut la sat, într-o perioadă în care satul meu era sat, într-o perioadă în care tradiţiile erau tradiţii, într-o perioadă în care lăutarii erau lăutari. Eu sunt produsul satului pe care l-am văzut dispărând încet-încet.
A.G.: – Oamenii din Podari, satul copilăriei dumneavoastră, şi natura înconjurătoare v-au marcat existenţa?
T.G.: – Mi-au marcat existenţa din punct de vedere al dispariţiilor, am fost şi sunt în continuare martor la această tragedie. Satul meu, un sat frumos, care leagă două maluri (din acest motiv se şi numeşte Podari), se află pe Jiu.
Am văzut încet-încet cum ţăranii mei frumoşi, plini de fantezie şi păstrători de tradiţii, au dispărut. Totul a fost foarte frumos până la generaţia copilăriei mele. Noi am prins „maturitatea“ satului. După aceea a venit colectivizarea forţată, cei care s-au născut mai târziu au dus-o altfel, iar care s-au născut acum nu mai au noţiunea exactă a frumuseţii satului. Pe mine m-au influenţat prin tragismul dispariţiei treptate a lor.
A.G.: – Când v-aţi apucat să cântaţi la cobză, acest instrument frumos şi vechi, din păcate, tot mai puţin folosit azi?
T.G.: -S-a întâmplat în 1976. Este o poveste mai lungă, îi datorez acest lucru – culmea- celebrului tovarăş Dumitru Popescu „Dumnezeu“. Este o poveste plină de haz, acesta este adevărul şi nu pot să-l ocolesc.
Mai sus-amintitul era împreună cu tovarăşul Burtică la Craiova şi m-a întrebat într-o seară de ce nu cânt la cobză. Eu am răspuns că în Oltenia este o tradiţie, se cântă la chitară. M-a întrebat câţi chitarişti mai buni decât mine sunt în Europa, iar eu am răspuns: „toţi!“. Apoi m-a întrebat: „Eşti oltean?“ „Da“, am răspuns. „Ai un simţ al perspectivei în tine?“ Eu am răspuns: „Probabil că da“. „Câţi cobzari sunt în Europa ca tine?“ „Nici unul“, am spus eu. „Atunci învaţă să cânţi la cobză“, mi-a mai spus, şi se pare că a avut dreptate.
A.G.: – Şi la chitară cum a fost?
T.G.: – În studenţie am simţit nevoia de a mă acompania. Am învăţat singur, chinuindu-mă. Fiind pasionat de poezie, m-am gândit să nu spun poezii fără să am un acompaniament. Aşa, încet, am învăţat să cânt la chitară, însă nici acum nu ştiu să cânt bine. Cred că nu asta e important. Chitara pentru mine, ca artist, a fost o recuzită. De chitară m-am sprijinit pentru a-mi spune oful, durerea şi frumuseţea.
A.G.- Cum aţi ales să deveniţi actor ?
T.G.:- Nu eu am ales, cred că meseria de actor m-a ales pe mine. Eu am plecat la Bucureşti ca să devin profesor de limba română, iubind limba noastră şi poezia. Am fost la Institut, la un curs de pregătire pentru filologie. Acolo era un tânăr asistent, afemeiat şi foarte drăguţ, de altfel, care voia să uimească viitoarele candidate prin cunoştinţele sale poetice şi dădea citate din poezii. Eu l-am contrazis de două ori, corectându-l pentru că greşise versurile.
El s-a cam supărat şi mi-a spus: „Dacă eşti aşa deştept, du-te, mă, la teatru!“.
A.G.: – Muzica de mare profunzime pe care dumneavoastră o cântaţi se contopeşte cu textul. Cuvintele joacă un rol în acest duet?
T.G.:- Niciodată n-am ştiut să cânt gol, n-am lălăit în viaţa mea. Întotdeauna am crezut că în spatele fiecărei poezii, poeme, există o muzicalitate. Versurile au muzicalitatea lor, eu am fost un bun receptor al muzicii interioare al fiecărei poeme şi simt, cred, că toate acestea difuzează această muzică din interiorul poeziei. Dumneavoastră, dacă veţi citi un vers, va „cânta“, probabil, într-un anume fel. Eu am fost acela care a ascultat muzica interioară, a ştiut să o transmită mai departe, am fost un difuzor al unei muzici interioare al fiecărei poezii.
A.G.:-Sunteţi un artist complex şi sensibil. Cum definiţi patriotismul?
T.G.:- Am un poem cântat pe un disc de-al meu-, „Mie-mi pasă“, un disc făcut integral de mine: text, muzică şi voce. Este o radiografie a ceea ce înseamnă disperarea românilor după 1989. O radiografie a societăţii româneşti, în care eu încerc să analizez ce am crezut că o să fie şi ce suntem de fapt. Atunci spuneam: „Patriotismul nu-i brăţară,/ Nici papion,/ Nici pălărie/ Să-l porţi sau nu/ Să ţi se pară/ Că-ţi vine/Sau nu-ţi vine ţie./ Te naşti cu el/Ţi-e datul sorţii/N-ai cum să-l lepezi/De pe tine/Îl porţi ca pe-o/Cămaşă a morţii“.
În concluzie, patriotismul este cumulul sentimentelor naţionale ale unui individ care este capabil să recepteze frumuseţile oamenilor din jur.
A.G.: – Dumneavoastră cântaţi din suflet pentru suflet. De unde această nobleţe şi putere spirituală?
T.G.:- Poezia este plină de frumuseţe şi nu numai poezia românească. Poezia lumii e plină de frumuseţe şi atunci un om care şi găseşte sprijin în frumuseţea acestei poezii n-are cum să vorbească decât de la om la om.
Poezia scrisă de oameni pentru oameni şi ceea ce am făcut eu nu înseamnă nimic altceva decât o promovare a acestui dialog posibil într-o manieră care-mi aparţine. Am încercat să readuc poezia la starea ei primară, poezia-cântec.
Eu sunt convins că aevii greci, marii oratori, marii tragici greci nu recitau sau nu spuneau vorbele şi totul era o anume cantaţie! De la această incantaţie am plecat şi cred că asta se întâmplă în relaţia dintre mine la ora actuală şi nobleţea poeziei. Nobleţea şi rafinamentul poeziei s-au transformat în ceea ce fac eu astăzi. Probabil că de aici vine şi acest raport.
A.G.: – Ce transmiteţi românilor care locuiesc în afara ţării noastre?
T.G.: – Mi-e greu să răspund pentru că fiecare om are lumea lui, idealul şi gândul său. Însă, mie mi-a fost dat să umblu prin toată lumea, să mă întâlnesc cu români de pretutindeni. Am cunoscut oameni care s-au realizat din punct de vedere socio-economic şi oameni care nu s-au realizat din acest punct de vedere. Cei care s-au realizat tânjesc după ţară şi după frumuseţile pe care le-au părăsit, după prieteni, după relaţiile pe care nu le găseşti în altă parte decât la tine ACASĂ. Cei care nu s-au realizat îşi neagă originea, iar acest lucru este tare grav. Eu nu le doresc românilor decât să aibă răbdare cât încape în faţa umilinţelor pe care trebuie să le trăiască, indiferent în ce grad de bunăstare materială sunt. Oriunde prin lume niciodată nu eşti de-al lor. Oricât de greu ţi-ar fi acasă, întotdeauna găseşti un sprijin, o vorbă bună şi un ajutor. E adevărat că poţi rămâne sărac, însă cinstit.
A consemnat Adalbert GYURIS
