Plecarea partenerului este o temă frecventă în care manifestările fiecăruia sunt importante. Aceste cotituri în relaţia de cuplu sunt cele care scot la iveală multe din stările ascunse în sufletul fiecăruia. Pe de altă parte, suntem obişnuiţi să vorbim despre aceste momente ca unele de suferinţă, pierdere. Vorbim de ceva trist, de ceva nelalocul lui, de ceva absurd.
Când un prieten vă povesteşte că s-a despărţit, că partenerul său a plecat, ceea ce simţiţi este o stare de tristeţe. Este senzaţia de „deces“, senzaţia că ceva a murit, că nu mai este. „Decedatul“ este cuplul celuilalt. Suntem atât de obişnuiţi să vorbim despre despărţiri ca despre nişte lucruri triste şi despre nunţi ca prilej de veselie şi vi s-ar părea absurd ca aceste lucruri să fie altfel numite.
Totuşi, practica terapeutică dovedeşte că lucrurile nu stau astfel. Şi în separarea unui cuplu există stări complexe şi, mai ales, diverse. Raportându-mă la cazurile întâlnite în practica mea, pot spune că „separarea este o consecinţă a nevoilor ambilor parteneri. Ea are loc când amândoi sunt pregătiţi la nivel emoţional pentru ea. Nu pot să afirm că este o regulă valabilă oriunde şi oricând. Poate părea bizar, însă separarea este dorită şi de partenerul care intră în depresie după producerea ei şi de cel care simte că această separare este sfârşitul lumii“.
De cele mai multe ori, răspunsul se află în istoria cuplului şi în motivul pentru care acesta a ajuns să existe ca şi cuplu. De obicei, oamenii au motive serioase pentru a fi cu cineva cu care să împartă existenţa. De regulă, aceste motive sunt verbalizate sub forma sentimentului de iubire care constituie un ambalaj frumos al nevoilor, suferinţei, temerilor etc. Iubirea pură este de obicei distructivă, se termină prin anihilarea celui care simte asta. Este o stare prea puternică pentru caracterul uman. Iubirea pură funcţionează ca un arhetip, ca o stare de dincolo care nu poate fi suportată într-un plan psihic parţial conştient. Dar nu despre această iubire vorbim, ci despre cea în care în spatele sentimentelor de iubire se ascund nevoi autentice.
Există numeroase cupluri care apar din dorinţa partenerilor de a nu fi singuri, din teama sau din căutarea a ceva trecut. Un om singur este acela care poate să se gestioneze, să obţină rezultate sociale pentru el, care poate intra în relaţii cu numeroase persoane, care poate să se separe de propriii părinţi în plan simbolic, să accepte regulile sociale şi să creeze la rândul său lucruri noi. Este o persoană care are propriile idei, o manifestare aparte a funcţionării psihologice şi psihice, dorinţe, anumite obiceiuri. Este o persoană unică în sine şi îşi asumă această unicitate pe care caută să o realizeze într-un mod acţional atât în mediul social, cât şi în sufletul său. Este o persoană autonomă care are nevoie de alte persoane.
Când stabileşte o relaţie de cuplu, se manifestă complex şi diferit. El are capacitatea de a accepta că şi celălalt este similar sieşi, prin urmare unic şi, în consecinţă, este capabil să simtă că persoana care există lângă el este un obiect total, complex, dinamic. În acest caz vorbim de un cuplu autentic care poate să existe atât timp cât consideră partenerii.
Dar această persoană este suficient de rară. De aceea, motivele pentru care există un cuplu sunt mult mai variate. Iată câteva cazuri:
Teama de a fi singur. Când eşti singur, ceea ce simţi este că nu poţi să fii cu tine însuţi. Ai nevoie de el, să fie lângă tine, să te dorească, să se manifeste cu tine. În fapt, atunci când eşti cu el, nu simţi o stare de bine, uneori te simţi chiar rău, însă ce ştii sigur este că atunci când este plecat starea este foarte rea. Simţi că suferi din plin şi că îl iubeşti foarte mult. Or, iubirea înseamnă pentru tine a fi cu persoana iubită în acelaşi loc, în acelaşi timp.
Nevoia de a fi îngrijit. De mic simţi că este bine să existe cineva care să aibă grijă de tine, care să-ţi ofere atenţie, încredere, iubire. Simţi mereu această nevoie şi, atunci când nu o primeşti, o resimţi ca fiind o stare de indiferenţă. În general, atragi în jurul tău oamenii care simt o stare de admiraţie pentru tine. Partenerul tău are anumite caracteristici, dar din toate cea mai importantă este că îţi acordă o permanentă atenţie. Pentru acest tip iubirea înseamnă „a fi mereu atent cu tine“.
Să fii mamă. Simţi că ai nevoie de un copil. Îţi este teamă să fii singură, în fond, să fii mamă este dificil când nu ai experienţă. Vrei un copil, dar ştii că nu eşti pregătită pentru acest lucru. Poate mai târziu. Un copil are nevoie de o familie, de un mediu stabil, de o mamă şi de un tată. Având un copil, te vei simţi completă. Ce dovadă mai puternică de iubire poate să fie să primeşti un copil de la un bărbat pe care îl iubeşti? Exista una? Da, să ai temeiul că iubirea înseamnă procreaţie.
Psihoterapeut Claudiu Ganciu
CPAP – Centrul de Psihologie de Acţiune şi Psihoterapie
www.eva.ro
