Acasă Local Nunta în satul oltenesc de altădată

Nunta în satul oltenesc de altădată

-


Peţitul, logodna, înţelegerea asupra zestrei şi plecarea lăzii de zestre din casa miresei, precum şi chemarea la nuntă şi masa mare sunt elemente ale nunţilor de altădată din satul oltenesc.

Oltenia a adunat de-a lungul timpului cele mai interesante obiceiuri legate de nuntă. Sunt obiceiuri care se mai păstrează parţial şi astăzi într-o împletire ingenioasă cu modernul. Frumuseţea lor este legată însă de acele vremuri, când viitoarea soţie era aleasă din timp de părinţi sau rudele apropiate, sau atunci când ruda băiatului era trimisă cu plosca plină cu vin sau rachiu la tatăl fetei, şi când toţi aşteptau cu sufletul la gură să vadă dacă acesta gustă din licoare. Era semn bun, părinţii băiatului erau primiţi la tratativele pentru căsătorie. Se anunţa ceea ce se chema peţitul. „Se trimite în peţit o persoană care are influenţă pe lângă părinţii fetei. Seara, băiatul şi părinţii lui, cu una sau două rude mai apropiate, se duc la tatăl fetei acasă. Acolo fac aşa-numitul aşezământ. Tatăl fetei serveşte oaspeţilor o masă, după puterile lui, şi încep tratativele de zestre. După ce s-au enumerat toate obiectele ce vor forma zestrea: lucruri de casă, vite, bani, pământ, se formează foaia de zestre, actul dotal, care se scrie de unul din cei prezenţi şi se rosteşte de ginere. În seara când se «aşază» dacă tatăl viitorului ginere e mulţumit de dotă, se stabileşte şi ziua nunţii, de obicei o duminică sau sărbătoare“, descrie doctorul Ch. Laugier în „Contribuţiuni la etnografia medicală a Olteniei“.

Ritualurile nu se opreau aici. La plecare, viitoarea mireasă trebuia să sărute mâna mesenilor, purtând o sticlă cu vin din care aceştia beau. Cu acest prilej dădeau daruri în bani miresei. Dacă fata nu-l voia pe băiat, când era întrebată „Îţi place ţuica?“, ea răspundea „Nu-mi place, nu e bună!“.

 

De la logodnă la marea nuntă

 

Erau rare cazurile căci, de obicei, fetele nu aveau curajul să încalce tocmeala părinţilor şi atunci acceptau de voie, de nevoie. E drept că existau şi cazuri în care părinţii băiatului se duceau şi întrebau dacă dau fata după băiatul lor. Dacă părinţii fetei erau mai bogaţi nu se învoiau, şi dacă tinerii se plăceau, fugeau, dar erau aduşi repede înapoi, iar părinţii, de ruşine, acceptau. Existau însă şi cazuri fericite, când cei doi aparţineau aceleiaşi clase sociale. Atunci se putea face şi logodna. „Dura trei, patru săptămâni, chiar şi mai mult până puneau nunta. Se desfăşura la fată acasă. Băiatul venea cu plocon, cu desagi cu pâine, păsări, cozonac, vin, ţuică. La logodnă participau părinţii şi două, trei rude, iar tinerii schimbau batiste“, se menţionează în „Sărbători şi obiceiuri“, volumul I, publicat de Institutul de etnografie şi folclor „C. Brăiloiu“ al Academiei Române. În unele zone ale Olteniei, mireasa îi dădea ginerelui o cămaşă sau o pernă, iar el o răsplătea cu bani. Avea loc un schimb. Fata avea pregătită din timp şi lada cu zestre, care era luată, conform obiceiului, duminica, atunci când plecau nuntaşii la biserică. Mireasa şi mama ei aveau grijă să înghesuie în ea tot felul de lucruri: velinţe, cergă de câlţi şi de lână, perne, prosoape. După ce erau duse în casă lucrurile aduse ca zestre, mireasa trebuia să împartă daruri rudelor ginerelui (prosoape, cămăşi), iar aceştia ieşeau din casă cu ele la gât şi jucau „Aidea doiu“, „Hora Miresei“. Dădeau ocol de trei ori unei căldări cu vin, de două ori cu ginerele şi o dată fără el. Apoi mireasa îşi poftea la masă rudele şi invitaţii. După joc şi veselie, aceştia se retrăgeau şi erau poftite la masă rudele şi invitaţii ginerelui. În altă zonă a Olteniei, în Mehedinţi, lada de zestre era luată de sâmbătă după-amiază de neamurile ginerelui, cu căruţele, cu lăutari, şi era dusă la casa mirelui. În ea erau îmbrăcămintea miresei, o cergă mare (folosită la treierat), iar deasupra se puneau perne, foi de scoarţă (pături de învelit). Cei care duceau lada chiuiau, să iasă lumea să vadă zestrea. După chemarea la nuntă a satului, se trecea la pregătirea pentru a doua zi, pentru marele eveniment.

Nunta mai păstrează ceva din tradiţia împodobitului mirilor. S-a pierdut însă ţinuta ceremonială. Căciula sau pălăria nu lipseau, vara se punea pălărie din pai de grâu sau postav, şi iarna căciulă, împodobită cu flori sau pene de păun. Haina mirelui era de dimie, ornamentată cu găitane, cămaşa era făcută de obicei de mamă sau de mireasă, iar pantalonii erau tot albi. Nu erau uitate nici floarea de mire şi batista. Mireasa era gătită după datina locului, în port popular. Un flăcău o încălţa, iar în pantofi se puneau bănuţi sau boabe de grâu. Lămâiţa şi voalul i le punea naşa. Se cântau acum „Cântecul miresei“, „Ia-ţi mireasă ziua bună“, dar şi „Nuneasca“. Se juca şi „bradul“, tot astfel cum se cânta şi „Godea“, un cântec în care se spunea că mireasa pleacă la o soacră rea, în vreme ce naşa cânta „Cântecul miresei“.

Alt bordei, alt obicei

 

Toate pregătirile fiind făcute, alaiul lua drumul bisericii. „În unele părţi, mireasa se cununa având în sân un cuţit, o bucată de azimă, zahăr, o coardă de la vioră: cuţitul, pentru ca duşmancele să nu-i pună cuţitul, zahăr pentru ca ginerele să fie dulce şi plăcut, iar coarda ca să fie plăcută tuturor, precum cântecul viorii… Când preotul şi naşul le pun cununiile pe cap, mireasa caută să calce pe ginere pe picior, având credinţa că ea va porunci în casă şi bărbatul i se va supune întru totul“, descrie Ch. Laugier. Obiceiul ca mireasa să calce ginerele pe picior se păstrează şi astăzi.

Întorcându-ne în timp, la ospăţul oferit nuntaşilor, alte obiceiuri şi tradiţii vin să vorbească despre pitorescul nunţilor de altădată. „Masa se face vara afară, în curte, iar iarna în casă. Invitaţii mănâncă mai mulţi din aceeaşi strachină, rar se pune pentru fiecare câte un tacâm complet. Nuntaşilor li se împart în timpul mesei prosoape şi şervete, iar după ce s-a servit friptura încep darurile. Mireasa, purtată de cumnatul de mână sau de „starochi“ (Hunia) ia o farfurie sau un castron, peste care pune o azimă şi puţină sare o prezintă naşului. Naşul face în azimă darul său, care constă în bani, în monedă de argint, sau chiar de aur, uneori mii de lei. Mireasa prezintă fiecărui invitat farfuria pentru „daruri“ şi nuntaşii trebuie să dea, după puterile lor, câte o sumă de bani. Ea trebuie să sărute mâna fiecărui invitat, până la cel din urmă“, se menţionează în „Contribuţiuni la etnografia medicală a Olteniei“. Ritualurile continuă şi după nuntă. În unele părţi, luni dimineaţa, soacra mare intră în camera tinerilor şi ia cămaşa pătată de sânge şi, în chiuiturile nuntaşilor şi cântecele lăutarilor, joacă în horă cu ea. Este un obicei specific Pieleştiului. În alte părţi, cum ar fi Băileştiul, soacra mare îşi pune la gât un şir de ardei roşu şi, ducându-se la meseni, face diferite glume sau joacă în horă. Şi, uite aşa, mireasa îşi face loc în noua gospodărie, nu înainte de a merge la biserică pentru a se spovedi şi a se împărtăşi, conform obiceiului.

Aceste tradiţii vorbesc de timpuri apuse, despre frumuseţea obiceiurilor de altădată.

ȘTIRI VIDEO GdS