Homus, arys, ayram, foull sunt preparatele care se nasc din mâinile Elenei Cioricăi, bucătăreasa restaurantului cu specific arăbesc.
Mâncarea arată ca o pictură şi e gata într-un sfert de ceas. Degetele bucătăresei restaurantului cu specific arăbesc se plimbă între frigidere, cuptoare şi tigăi de toate mărimile. Nu gustă, nu măsoară, nu cântăreşte. Lucrează doar cu ochii, nasul şi mintea. Savoarea unei delicatese nu se capătă, stând cu privirea pe cântar şi cu lingura în oală tot timpul, este principiul care îi ghidează bucătăresei existenţa printre oalele, ingredientele, condimentele bucătăriei arăbeşti. Elena are patru ani de când ştie asta. Pentru ea există un singur fel de a găti: perfect. Apreciază asta cei care merg la restaurant ca să-şi bucure privirea, să-şi dezvolte gusturile şi imaginaţia, să sărbătorească simplul fapt că mănâncă.
Bucătăria arăbească nu mai are nici un secret
Până aici însă a fost drum lung. Prima reţetă a fost făcută sub atenta supraveghere a foştilor patroni arabi la care a lucrat. A învăţat fiecare ingredient, rolul lui în mâncare, gustul. Nu avea voie să le încurce, căci ce s-ar fi ales de preparatele sale?! Ar mai fi concurat el la felul prefect? Cu siguranţă, nu. Şi-a notat fiecare amănut care conducea spre reuşita reţetei, aşa că astăzi poate găti cu ochii închişi un homus, preparat care are drept ingrediente năutul, tahena, o pastă folosită deseori în bucătăria arăbească şi sare de lămâie. Sau arys, o reţetă ce are la bază pâinea mică arăbească, care se umple cu carne tocată mărunt, condimentată cu mirodenii specifice bucătăriei tradiţionale arăbeşti. O completează pătrunjelul, ceapa şi usturoiul, de pe la noi.
Ce face pictorul, face şi ea, doar că pânza ei e farfuria. Se uită la ea, în frigider, pe masă, din nou în farfurie şi vede perspectiva. Dacă ochiul e satisfăcut, gustul îl urmează. Ştie că prea mult amestec strică, prea multe condimente, la fel. Se mai surprinde jucându-se cu ingredientele. Şi atunci când farfuria este aşezată în faţa clientului inima i se face cât un purice. De acolo, de după tejgheaua ce-i separă bucătăria de sala de mese, aruncă câte o privire. Dacă el, clientul, se strâmbă e semn rău. Nu. Nu a greşit. A lucrat ca la carte, doar că şi-a pus amprenta personală. O face orice bucătar. Prepară repede şi un ayram, o băutură cu mentă, lapte bătut şi sare. E comanda unui client fidel, mare amator de preparate arăbeşti. A călătorit mult, cunoaşte bine bucătăria arăbească, aşa că nu are voie să greşească. După o înghiţitută îi vede chipul luminat de un zâmbet, semn al satisfacţiei pe care ţi-o dă savurarea unei astfel de băuturi. O altă comandă. Nu se apucă însă de ea. Mai rămâne pentru câteva secunde cu ochii la clientul de la masa din colţ. Se hrăneşte cu zâmbetul lui. Abia apoi creează o altă pictură în farfurie.
