Sunt parinti care isi trateaza copiii ca pe niste adulti in miniatura, ca de la egal la egal. Ei simt nevoia sa negocieze, sa se justifice in fata copilului pentru decizia luata. Este ca si cum si-ar refuza dreptul la control. Sansele de a se face ascultat de catre copil sunt minime.
Copilul simte momentele de ezitare ale parintelui
Nevoile copilului nu sunt aceleasi cu ale adultului. Ca adulti, vi se pare corect sa aveti dreptul de a contesta o decizie, dar gresiti dându-i copilului dreptul de a contesta alegerea dumneavoastra. Daca ati decis ca ora 21.00 este ora de culcare a copilului, nu e cazul sa-i cereti parerea, sa ezitati sau sa cedati insistentelor, ci sa-i impuneti decizia luata cu calm si fermitate. O situatie obisnuita in care parintele nu detine controlul este bine cunoscuta: copilul nu merge la culcare pentru ca vrea sa se uite in continuare la desene animate, desi sta de doua ore in fata televizorului. Ar fi o greseala ca parintele sa nu insiste si sa amâne confruntarea pentru mai târziu. Riscati sa va prindeti de bunavoie in capcana indulgentei, lasându-va prada tentatiei de a abandona situatiile in care e cazul sa fiti ferm, sfârsiti prin a va insecuriza si mai mult copilul.
El simte orice moment de ezitare din partea parintelui si poate profita de acesta. Sunt momente in care e nevoie sa-l tratati pe micut chiar de pe o pozitie de autoritate. „Imi este din ce in ce mai greu sa ma inteleg cu Gabi, fetita mea. Imi e ciuda pentru ca ma atrage intr-un joc de contraziceri absurde, lipsite de sens. Intr-o zi, dupa ce ne-am uitat impreuna la desene animate si i-am citit o poveste, i-am spus ca e timpul sa gatesc. A inceput sa plânga si sa tipe ca vrea sa mergem sa ne plimbam pe afara. Aveam destula treaba, dar m-am simtit oarecum fortata sa-i fac pe plac, impotriva vointei mele“, povestea una dintre mamici. Intr-un astfel de caz ar fi fost mult mai bine ca pe un ton sigur si calm, privind-o cu hotarâre in ochi, mama sa-i fi spus fetitei ca este suficient de mare ca sa inteleaga ca nu este momentul pentru plimbare si sa adopte o atitudine ferma, dar in acelasi timp cooperanta.
Puteti fi un parinte ferm fara a va chinui prea mult, daca va este clar ceea ce este interzis si ceea ce este negociabil in relatia cu copilul. Asta inseamna ca atunci când este necesar, de exemplu când incearca sa va minta, sa stiti sa interveniti prompt si sa fiti inabordabil.
Tonul cu care ii vorbiti copilului este foarte important
Tonul cu care este enuntat refuzul poate schimba cursul a ceea ce va urma. Un ton iritat trezeste resentimentele copilului, dusmania, ura si el poate raspunde cu alta provocare. Un ton ezitant, oscilant ascunde un sentiment de vinovatie al parintelui, care gândeste in sinea lui: „E un copil… Ce sa-i faci? Macar acum sa se bucure. Eram la fel când aveam vârsta lui“. Intr-o astfel de situatie, copilul va continua sa se lamenteze si sa insiste. Un ton ferm, categoric ar trebui sa transmita calm, siguranta si buna dispozitie. Cel mic va simti ca „jocul“ s-a terminat, ca parintele este cel care detine controlul si ca e inutil sa mai insiste. La aceste situatii se adauga insa altele. Daca parintele amâna, se eschiveaza de la o interventie prompta, clara si categorica, copilul va deveni tot mai „rasfatat“, mai putin dispus sa se supuna autoritatii si sa accepte controlul adultului, epuizându-si si exasperându-si parintele. Teama ascunsa a parintelui este aceea ca, daca este categoric, poate pierde dragostea copilului.
Disciplinarea „micului tiran“, impunerea respectarii unor reguli si principii educative au devenit o problema pentru majoritatea parintilor. Fermitatea este unul dintre remedii. Sa nu faceti insa niciodata greseala sa-l amenintati ca il veti pedepsi corporal. Copilul va continua, urmarind manifestarile parintelui, care nu face ceea ce spune. Aceasta duce la tensionarea relatiei dumneavoastra cu copilul si la inhibarea acestuia.
Material realizat in colaborare cu Cristina Cristea, consilier scolar
