Au venit pe rând. Patru femei din locuri diferite, cu vieti diferite, dar pe care destinul le-a adus in acelasi loc de refugiu: Centrul Maternal din Craiova. Cu copiii in brate, au venit la usa statului in cautarea unui adapost. Au batut si li s-a deschis, dar numai temporar.
Experienta orfelinatelor a maritat-o
Viorica Pârjol are 25 de ani. De loc e din judetul Gorj, sat Vladimir. De casa parinteasca nu are ce sa-si aduca aminte.
„Mama a murit intr-un accident. Aveam sapte frati. Pe mine m-a luat statul, cum era atunci“, a povestit aceasta. Crescuta in orfelinatele din Târgu Jiu, Viorica nu a avut parte de o copilarie fericita, lipsita de griji. O mâna rupta, intr-o incaierare de fete, este cam singura amintire mai importanta din anii aceia. Si asta pentru ca in urma bataii a ramas pâna in ziua de azi cu handicap fizic.
La 20 de ani, dupa absolvirea unei scoli profesionale de croitorie, Viorica s-a maritat. A crezut atunci ca viata ar putea sa se schimbe. Sa fie mai buna. Barbatul promitea.
„Eu stateam in caminul de fete, el era zidar salahor, la o lucrare cu o casa. M-am indragostit de el si ne-am luat. Zicea atunci ca n-o sa-mi faca probleme, ca o sa fim fericiti. Dar chiar dupa primul copil au inceput problemele“.
Din cei cinci ani de casnicie, doar ziua nuntii a fost asa cum visase Viorica. Datorita unor asistenti sociali americani, pe care ii cunoscuse cu câtiva ani in urma, fata a avut o nunta ca-n povesti.
„Mi-au adus rochia de mireasa din America. Era cea mai frumoasa rochie pe care am vazut-o! Tot ei mi-au dat si bani pentru casa – douazeci de milioane – si pentru darul nasului. S-au ocupat de tot. Ziceau ca vor sa ma si opereze la mâna, dar nu inainte de 25 de ani, pentru ca oasele sunt in crestere pâna atunci. Dar acum ce sa-mi mai faca, daca am plecat dupa barbat! Proasta am fost“, a spus cu regret Viorica.
Cu banii de la americani in buzunar, tinerii au venit in Dolj, in Dobresti, locul de bastina al barbatului. Au cumparat o casuta cu trei camere. Urma sa fie, zicea mireasa, caminul ideal pentru ei si copiii lor.
„Divortata sau nu, tot la el ajung!“
Dupa ce s-a nascut Elena, acum patru ani, lucrurile au luat-o razna.
„Nici n-am facut-o bine, ca am luat prima bataie“, si-a amintit femeia. „Prinsese darul bauturii. Nu voia sa se angajeze si nici la social nu voia sa munceasca. Umbla prin sat toata ziua sau statea prin cârciuma. Apoi venea acasa, imi gasea pricini din orice si ma batea cu orice. Ma lua de par si ma târa sa-mi bage degetele in priza. Zicea ca tot ma omoara el!“
Si cu cât trecea timpul, cu atât se inmulteau torturile la care era supusa Viorica. Din ce numisera la inceput casa, a ramas doar o ruina. Barbatul nu s-a invrednicit sa repare nimic. Mai mult, in momentele de furie inversunata, punea mâna sa distruga si ce mai era in picioare. Ce ramânea vindea.
A venit pe lume si al doilea copil, Gigel. Apoi si mezina, Teodora. Viata Vioricai ajunsese un chin. Aproape ca se obisnuise: dupa fiecare bataie, femeia isi lua in brate copiii si fugea in grajd. Statea acolo, pitita dupa vaca, asteptând sa-i adoarma barbatul. Abia când stia ca a adormit, isi facea curaj sa intre in casa.
„Anul trecut am plecat prima data. Am stat doua luni in leagan, cu copiii. Nu voiam sa ma mai intorc, nu mai puteam suporta loviturile. A venit dupa mine. Cica sa-l iert, ca ma iubeste si nu mai face…“
Ce era sa faca? Femeie cu trei copii, fara alta casa in afara celei in care sperase ca va avea o familie fericita si in care isi oblojise ranile sângerânde, Viorica l-a iertat. Pâna in acest an.
„In aprilie m-a batut de era sa mor. Cu levierul, cu ce a avut la indemâna. Eram vânata, abia ma mai miscam. Am fugit la o vecina, care a chemat politia. Pai ce, ziceau politaii, ca si eu ii mai dau neveste-mii câte-o palma! Lasa, ca asa face o nevasta!… Vecina m-a dus la spital si a anuntat directia“.
In mai, dupa 30 de zile de spitalizare, Viorica si cei trei copii ai ei au ajuns in centrul maternal. Era locul de unde putea sa-si infrunte barbatul, sa-si ceara drepturile, sa apere viata ei si a copiilor.
„Divortul s-a pronuntat acum o saptamâna“, a spus femeia, cu satisfactia victoriei. „Am câstigat copiii, iar directia l-a dat in judecata pentru pensia alimentara. S-a terminat cu nenorocirile! Pot sa-mi vad de viata mea si a copiilor“.
Nu va fi usor, insa, Viorica o stie. Intâi ca barbatul nu pare sa fi renuntat nici la ea, nici la copii. Vine in fiecare zi la centru, sub pretextul ca… e gelos. Apoi, Viorica nu are unde sa se duca, decât acasa.
„Cica sa nu ma marit cu altul! Pai, de asta-mi arde mie acum? Când stiu ca tot la el trebuie sa ma duc, vrând, nevrând. Gata, am stat sase luni la centru, cât spune legea. Acum trebuie sa plec. Unde, daca nu acasa? Ca asta e si cu centrul asta: te tin sase luni si-ti dau drumul, sa te descurci. Pai unde, cu trei copii dupa mine? Divortata sau nu, tot la el o sa ajung…“
Sedusa si abandonata
Povestea Eugeniei Mihalache este scurta.
„Am intâlnit un baiat. Am hotarât sa facem o familie, dar nu le-am spus parintilor. Au aflat când eram gravida si m-au dat afara. Eram in sapte luni“, a prezentat tânara de 22 de ani situatia care a adus-o la centru.
Crescuta in leagan pâna la trei ani, recuperata de familie pentru a face obiectul unui divort si redata cu generozitate de catre parinti statului pâna la vârsta majoratului, Eugenia nu se numara nici ea printre femeile cu un trecut fericit. Ca si alte tinere lipsite de sprijinul si educatia unei familii, a comis greseala fatala: s-a lasat sedusa de un barbat. Rezultatul: un copil nevinovat, dar a carui viata este amenintata de inconstienta tineretii.
„A facut patru luni. Il cheama Mario. E bolnav de inima, suflu sistolic, au zis la spital. Ta-so e in Italia, nici nu nascusem când a plecat… Da’ da-l dracu’, nici nu vreau sa mai aud de el. Oricum nu-l intereseaza. Problema e ce fac dupa ce plec de-aci? Parintii nu ma mai vor, casa nu am…“
Ca si alte mame aflate in situatia ei, centrul maternal reprezinta doar un adapost temporar. Dupa cele sase luni – durata maxima de gazduire – si eventualele prelungiri, in functie de complicatiile cazului, mamele sunt nevoite sa plece „unde vad cu ochii“. Cu un suport material din partea DGASPC, adevarat, dar rareori cu sanse reale de a-si gasi o locuinta ori loc de munca. „Directia asta e buna, nu zic, dar ce ma fac dupa? Unde sa ma duc? Imi da si mie Solomon asta o matura sa-i mut hârtiile? Ca am auzit ca e plângacios la orice, sufletist…“, s-a intrebat Eugenia Mihalache.
Mama din vacanta
Pentru Rodica Ciobanu lucrurile s-au precipitat aproape ametitor. Pustoaica nici nu a prins bine gustul liceului, ca s-a si trezit mamica. Acum, eleva de 16 ani din clasa a zecea e gazduita in centrul maternal unde isi imparte timpul intre cursurile de la scoala si orele de leganat rodul iubirii de-o vacanta.
„Am stat cu un baiat, vecin cu mine. M-am culcat cu el si am ramas gravida. I-am spus, dar a zis ca nu e al lui. Sa fac ce-oi sti, nu-i pasa. A trebuit sa ma descurc singura“, si-a amintit Rodica intâmplarea care a transformat-o din copil in femeie. Sa scape de necaz, Rodica a mers la spital pentru un chiuretaj. Medicii i-au spus insa ca nu pot interveni: „Esti prea mica si nu ai nici insotitor!“.
Opt luni a ascuns sarcina de toata lumea. Nu a stiut nimeni – nici colegii de la „Traian Demetrescu“, nici familia din Argetoaia. Spre sfârsitul sarcinii si-a facut curaj si i-a marturisit unei femei care lucra la cantina caminului.
„Ea si doamna diriginta m-au dus la spital. Mi-au spus ca pot sa-l dau spre adoptie daca nu-l vreau. Chiar se gasise o familie care l-ar fi vrut. Dar dupa ce l-am tinut in brate, nici prin cap nu mi-a mai trecut sa-l dau pe Grasu’! De atunci nu m-am mai dezlipit o clipa de el!“, a spus Rodica, strângându-l pe „Gras“ – Adrian Cristian – la piept.
Cu sprijinul profesorilor si dirigintei, eleva-mama s-a intors la scoala, in toamna. Spre surprinderea ei, colegii au primit-o cu delicatete si prietenie.
„Nu ma asteptam. Am mai auzit de astfel de cazuri si stiu cum se vorbeste… Dar la mine nu a fost asa. Nici familia nu m-a alungat. Ba chiar au venit la mine, la spital, sa vada copilul“, a spus Rodica.
Cu toata grija cu care este inconjurata, situatia tinerei mamici va fi destul de complicata la iesirea din centrul maternal. Nici ea nu va avea unde sa mearga.
„Am cinci luni de când stau aici. Am obtinut prelungirea de sase luni, dar dupa asta va trebui sa fac ceva“, a revenit Rodica la problema majora a celor care stau o vreme in centrul maternal. „Acasa, la Argetoaia, nu pot. In primul rând ca vreau sa termin scoala si sa gasesc ceva de lucru. Apoi, tati nu lucreaza nicaieri, bunicu’ e gornist, abia câstiga un ban, iar bunica pensionara cu 500.000. Mama, o nenorocita, m-a lasat din clasa intâi. Acum are alti copii, nu-i pasa de viata mea“.
Cât despre tatal copilului, vecinul din vacanta al Rodicai, nu se pune problema: „Acum umbla cu alta, nu mai are treaba cu mine“.
DGASPC i-a facut rost de casa
Camelia Catana reprezinta, pentru Centrul Maternal din Craiova, un caz fericit, o reusita. Pentru ea, Directia Generala pentru Asistenta Sociala si Protectia Copilului a gasit o solutie: o casa, unde femeia, sotul si cei sase copii ai lor sa-si inceapa o viata linistita, dupa ani de zbucium.
Este din Motatei, Dolj, are 34 de ani si este la a doua casatorie.
„Pe actualul sot l-am cunoscut in Bucuresti. Lucram amândoi acolo. Eu plecasem cu fetita din prima casatorie – Alexandra, acum are sase ani. El era din Pitesti, crescut de parinti vitregi care nu i-au lasat nimic, nici macar un cap de ata. Isi crestea singur cei doi copii dintr-o casatorie anterioara. Ne-am intâlnit acum cinci ani, la gradinita unde ne duceam, fiecare, copiii“, a povestit Camelia.
Viata in doi nu le-a rezolvat defel problemele: fara casa, fara locuri de munca stabile, Camelia si Constantin, impreuna cu cei sase copii au ajuns sa faca greva foamei, pe strazile Bucurestiului.
„Lânga Cotroceni, la statuia Leului, am stat zile-n sir, cerând o locuinta. Directia Copilului mi-a luat patru copii la Leaganul «Sfânta Ecaterina». Acum doua zile am fost sa-i vad. Daca nu se rezolva situatia cu casa, nu stiu ce voi face. Trebuie sa-i iau, mi-e dor de ei“, a spus indurerata femeia.
La Centrul Maternal din Craiova a ajuns acum o luna, prin transfer de la Bucuresti. Cu mezina familiei in brate – Rebeca, de numai trei luni – Camelia a apelat la DGASPC Dolj, pentru a-i rezolva problema locuintei.
„Cei de aici au inteles foarte bine situatia! Sotul meu a venit dupa mine. Pentru ca nu are unde sa stea si, ca sa fie aproape de noi, doarme in uscatoria blocului. Alexandra e la bunici, la Motatei. Ceilalti sunt la Bucuresti, iar cea mica are doar trei ani. Directia a luat legatura cu Primaria Motatei. Am inteles ca ne-au dat un loc de casa. Mai mult, o vor si construi!“
