Astazi se implinesc 154 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu – poet, prozator, dramaturg, traducator, jurnalist etc. – intelectualul desavirsit care a adus venit statului roman mai mult decit orice uzina romaneasca. Generatii intregi de dascali si de critici literari au mincat si au trait bine, pentru ca a existat Eminescu. Chiar daca, de-a lungul vremii, au fost perioade cind controversele n-au lipsit. Dar cine poate nega mesianismul lui Eminescu? Nimeni. Absolut nimeni. Doar un nebun ar fi in „stare“ sa denigreze personalitatea sa culturala de exceptie.
Chiar daca, prin absurd, se admite ideea ca nu se mai poate scrie nimic nou despre Eminescu si opera sa, asemenea opinii „critice“, paradoxal, sint publicate in reviste culturale.
In revista Dilema (nr. 265 februarie – martie, 1998), sub semnatura C.P.-B., sub titlul „Argument“, se semnaleaza: „Nu se mai poate scrie nimic nou despre Eminescu. Si discursul adulator si cel demitizant au fost rostite deja (…) Ce a mai ramas din Eminescu astazi, dupa ce a fost mortificat si folosit in interesul tuturor, dupa ce – fapt emblematic, desi uzual peste tot in lume – s-a transformat intr-o bancnota, devenind astfel marfa?“. Ca nimeni si niciodata nu va reusi sa tortureze spiritul lui Eminescu, o stie toata lumea. Ca numele sau va disparea o data cu limba romana este o certitudine. Unii dintre asa-zisii exegeti s-au speriat ca „n-avem pe cine pune in loc“. Fals! Nimeni nu-i va lua locul, pentru simplul motiv ca fiecare are locul sau binemeritat, in contextul unei istorii adevarate a literaturii romane. Tocmai pentru a se inlatura orice controversa, este necesara, mai mult ca oricind, o revizuire a acesteia.
Eminescu este sarbatorit, mai ales, de cei pe care el i-a detestat
Andrei Plesu a afirmat ca este impotriva festivismului, nicidecum impotriva lui Eminescu: „Felul in care il sarbatorim pe Eminescu nu difera deloc de felul cum il recitam: galagios si retoric, dupa modelul unei chermeze promiscue, in al carei abur fiecare isi da in petic. Toti il sarbatorim ca pe un precursor al micilor noastre obsesii si al firavelor noastre ideologii… Il sarbatoresc mai ales cei pe care el i-a detestat: raii si famenii, panglicarii in alte tari, cei cu evlavie de vulpe, fomfii si flecarii. Il sarbatorim toti, ca un zeu idolatru, ne oblojim mizeriile linga templul lui si ii stricam linistea cu festivitatile noastre dulcege“.
Se doreste o renastere a lui Eminescu, eliberata de triumfalisme
Nicolae Manolescu este convins ca nu demolarea ramine solutia, ci, dupa multipla sacrificare a poetului si ziaristului, se cere azi o renastere a lui, eliberata de triumfalisme. Lacrimi si umori, predispuse ori precomandate: „In fond, problema actualitatii lui Eminescu mi se pare compromisa moral de faptul ca noi am crezut ca-l putem considera la fel, ca si cum anii nu au trecut, nici peste el, nici peste noi, mai exact de faptul ca nu ne-am despartit niciodata de el. Aici e falsul: despartirea de Eminescu era obligatorie pentru a avea speranta sa facem din el contemporanul nostru. Dar cine a indraznit sa propuna acest gest? Toti nationalistii l-ar fi pus la zid pe cel lipsitul de respect. Asumindu-mi acest risc, afirm raspicat: trebuie sa avem, mai intii, curajul de a ne desparti de Eminescu, daca dorim sa-l regasim, sa-l apropiem, sa-l facem contemporan“.
In ceea ce ne priveste, facindu-l contemporan, cititorul va descoperi ca jurnalismul romanesc are un precursor de valoare inestimabila. De ce? Tocmai, pentru ca nu te poti desparti de un Eminescu hartuit, cenzurat, interzis in publicarea integrala a creatiei sale.
Articolele de fond ale lui Eminescu, de o actualitate incomoda pentru clasa politica romaneasca
Cine nu recunoaste ca diverse partide politice din Romania isi inchipuie ca jurnalistul si politologul s-a autodefinit nationalist, sovin ori antisemit. De asemenea, de ce sa se uite ca „marfa“ numita Eminescu trebuia livrata in ambalajul cerut de porunca vremii?
Jurnalistul Eminescu, fara dubii, este cel mai important publicist din toate timpurile. Editorialele, materialele de fond publicate de acesta in ziarul Timpul sint de incomoda actualitate pentru intreaga clasa politica romaneasca. Spre exemplificare, oferim citeva fragmente din articolul „Patologia societatii noastre“, publicat in Timpul, 4 ianuarie, 1881.
Fragmente din articolul „Patologia societatii noastre“
„In situatiunea politica si in conditiunea civila ce s-a croit familiei romane prin noile legi se simte de toti o stare de siluire si o anomalie, cu toata organizatiunea savanta a institutiunilor, in toate raporturile sociale traditionale, incit am ajuns sa nu credem in nimic stabil. Putem zice ca nu este un om serios intre noi, fie martor, fie autor, in revolutiunile ce ne-au agitat (…) care sa creada in stabilitatea starii de lucruri in care ne aflam; nu este om care sa nu se intrebe cind o sa se termine aceasta opera interminabila de schimbari care divizeaza din ce in ce mai mult societatea noastra in tabere ostile. (…) Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o directiune foarte periculoasa si partidul care ne guverna de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar (…) s-a facut o arma de razboi intre clase; toate conditiunile sociale s-au surpat si s-au amestecat intr-un fel de promiscuitate; (…) drepturile politice nu mai sint rasplata unui sir de servicii pe datini, ci un instrument de ambitiune, de indestulare a intereselor particulare. (…) Niciodata in tara noastra nu s-a vazut clasa guvernanta mai prospera, mai gras retribuita si mai ingrasata ca clasa guvernanta de astazi (…) pe cind generalitatea oamenilor de munca sufere de strimtoare. (…) Nu este mestesugire care sa nu se fi intrebuintat spre a preface drepturile puterii in instrumente de interes privat in folosul recrutilor partidului.
O asemenea politica nu poate ameliora moravurile publice (…) Daca nu se va opri in drum si nu se va schimba, ea are sa faca multe victime chiar in partid. Cite scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independenta le-a semnalat? Si n-ar fi nimic daca efectele ei s-ar margini la citeva individualitati fara greutate si fara valoare. Raul cel mare si simtitor este ca atinge inima tarii, moralitatea publica“.
Orientarea marelui gazetar spre politica pragmatica
Indiscutabil, trasatura dominanta a publicisticii lui Eminescu o constituie orientarea spre politica pragmatica, intemeiata pe cunoasterea profunda a realitatii. Cititorul poate constata, fara nici o dificultate, desfasurarea spectaculoasa a independentei sale fata de partidele politice. Jurnalistul Eminescu apara interesele generale ale poporului roman si duce o lupta sustinuta in paginile ziarelor, inclusiv in preajma alegerilor, fara a tine seama de consecintele pe care trebuia sa le suporte. In acest sens, ilustrativ este articolul intitulat „Apropiindu-se alegerile“, aparut in 6 ianuarie, 1881, in ziarul Timpul. Spre edificare, iata un fragment reprezentativ.
„Oare mai trebuie sa amintim cite interese in adevar nationale sint la mijloc care sa motiveze participarea tuturor la lupta electorala? Nu vedem partidul guvernamental desfacut in grupuri de ambitiosi, care, incetind demult de-a mai viza la realizarea principiilor si nefiind capabile de a organiza ceva solid si stabil, se intrec pur si simplu in vinatoarea foloaselor materiale la care le da puterea? (…) Veniturile statului, percepute asupra contribuabililor, deci asupra alegatorilor, sint plata pe care cetateanul o da pentru a primi in schimb servicii echivalente. Ce servicii echivalente ne dau Adunarile care-si pierd vremea in discutii zadarnice ? (…) Oricine voteaza contra lor indeplineste un act de mintuire a tarii si contribuie la realitatea bunei-credinte in afacerile publice, la reintegrarea poporului romanesc in drepturile lui legitime“.
Asadar, ne-am despartit de Eminescu pentru a fi contemporan cu el, intrucit si in mileniul III este la fel de actual.
