Pensiile private. Garantate? Imposibil. Obligatorii? Inadmisibil

Recent, Grupul Economic pentru Economie Aplicată (GEA) împreună cu Blocul Naţional Sindical (BNS) şi Confederaţia Sindicală Cartel Alfa au anunţat că, începând cu luna martie, vor demara o campanie de strângere a 100.000 de semnături în vederea modificării Legii privind pensiile obligatorii (Pilonul II) în sensul introducerii unui randament minim garantat al fondurilor de profil egal cu rata inflaţiei. Ideea a fost avansată de Liviu Voinea, director al GEA, încă din 2008, în condiţiile în care protejarea faţă de risc stipulată iniţial (garantarea sumei nominale investite minus comisioanele de administrare) era cu totul derizorie. Un calcul simplu arată că în termenul de maturitate de 30 de ani respectivele contribuţii ar fi înjumătăţite în termeni reali într-un caz fericit al unei inflaţii în media europeană din ultimii ani (2%) sau ar rămâne chiar la 20-25% din valoarea iniţială dacă inflaţia ar fi de 5-6%, echivalentă unor performanţe maximale pe moneda naţională din ultimul timp.
Aşadar, iniţiativa Grupului de Economie Aplicată şi a celor două confederaţii sindicale nu este deloc lipsită de sens. Aceasta este cu atât mai lăudabilă cu cât ne-am obişnuit ca organizaţiile societăţii civile să prefere fie abordarea unei agende cu totul străine de interesele nemijlocite ale cetăţeanului (dosarele securităţii, promovarea culturală a romilor etc.), fie să pună tunurile pe administraţia publică sau pe politicienii în continuă defensivă. Dimpotrivă, prea puţine organizaţii şi-au concentrat activitatea pe reglementarea unor domenii de activitate în care consumatorul român a fost lesne victima practicilor abuzive ale corporaţiilor multinaţionale pripăşite la noi. Tarifele de interconectare la telefonia mobilă, preţul gazelor aplicat discriminator pentru consumatorul casnic, comisioanele ascunse ale băncilor, conduita monopolistă a lanţurilor de retail au fost subiecte tabu pentru cei care pretind că reprezintă „societatea civilă“. Privind lucrurile din această perspectivă, luările de poziţie constante, pertinente şi stăruitoare ale GEA împotriva unei legi a sistemului de pensii private obligatorii construit cu dedicaţie specială pentru subsidiarele din România ale unor consorţii financiare internaţionale sunt cu totul salutare.
Personal, încă dinaintea intrării în vigoare a unei astfel de legi am avut motivele mele de îndoială, care erau legate în primul rând de convingerea pe care o aveam, că ne vom confrunta cu trend descendent multianual puternic pe pieţele de capital care nu ar face decât să erodeze plasamentele în titluri de valoare ale entităţilor nou-create. Deşi nu am profil nici de petiţionar, nici de procesoman şi nici măcar de cetăţean revoltat, mi-am călcat pe inimă şi, în decembrie 2007, am trimis unor autorităţi ale statului o scrisoare prin care îmi motivam decizia de a nu opta pentru nici unul dintre fondurile private de pensii. Argumentele mele erau asemănătoare cu cele avansate de GEA, doar că au subliniat pericolul reprezentat de investiţiile probabile ale acestor fonduri pe piaţa de capital românească, dar şi pe bursele externe, unde preţurile acţiunilor erau – răstimpul scurs mi-a dat dreptate – înfiorător de mult supraevaluate. Vedem acum, la un an de la implementarea sistemului, câtă lipsă de viziune am avut din partea autorităţilor române, care au crezut în viabilitatea unei astfel de soluţii abia când constatăm că la finele lui 2008 fondurile de pensii din lume au raportat pierderi de 5.000 de miliarde de dolari. De fapt, norocul nostru a fost că politicienii au tărăgănat suficient de mult prin parlament adoptarea respectivei legi cu care ne fericise Uniunea Europeană pentru ca fondurile să nu apuce să strângă banii contribuabililor şi să îi investească în acţiuni BRD cu 25 de lei, în SIF-uri cu un euro bucata sau în titluri ale Băncii Transilvania, Biofarm SA, Condmag şi alte astfel de societăţi care au suferit la Bursă picaje de 90%. Ar fi fi fost idealul fondurilor speculative de afară şi al rechinilor locali să descarce acţiunile la preţurile acelea inflamate în braţele unor fonduri de pensii prea puţin trase la răspundere de un contribuabil slab informat.
Întâmplările din ultimul timp de pe pieţele de capital, dar mai ales din America, unde oameni în pragul retragerii constată că sumele lor depuse s-au volatilizat în mare parte odată cu prăbuşirea cotaţiilor bursiere, ne arată că scepticismul şi precauţia celor de la GEA şi a sindicatelor nu sunt câtuşi de puţin deplasate. Bombănelile managerilor fondurilor de pensii ne arată, o dată în plus, că motivele de temere sunt cât se poate de reale. Totuşi, soluţia avută în vedere de Grupul de Economie Aplicată de a impune un randament egal cu rata inflaţiei nu este deloc realistă.
Într-un moment al evaporării de lichiditate, într-o criză economică în care avuţia se contractă vizibil, a solicita fondurilor să nu consemneze pierderi înseamnă efectiv a le cere imposibilul. Sunt deja mulţi analişti care vorbesc despre intrarea în „secular bear market“, o perioadă în care nici măcar obligaţiunile suverane nu mai reprezintă acel „Safe Heaven“. Desigur, în actualele vremuri tulburi vor fi fonduri, cu administratori competenţi şi traderi inspiraţi, care vor ieşi câştigătoare, dar a cere unui sistem întreg randamente superioare inflaţiei în noua conjunctură mondială este nerealist.
Ce ar fi atunci de făcut, pentru că nici situaţia actuală, în care tot riscul cade asupra contribuabilului, nu este de tolerat. Un prim pas a fost făcut de actualul guvern, care a refuzat să majoreze nivelul contribuţiei conform graficului stabilit iniţial. Probabil că decizia respectivă este rezultatul unor constrângeri bugetare nemijlocite şi mai puţin reflectarea unei viziuni pe termen lung.
Dacă modificarea legii în sensul garantării randamentelor la rata inflaţiei am convenit că ar fi greu de tradus în practică, în schimb, eliminarea obligativităţii participării tuturor salariaţilor la aceste fonduri ar fi cea mai nimerită soluţie. Este o variantă care ar veni în acord cu principiile economiei de piaţă care spun că fiecare entitate comercială trebuie să îşi câştige prin propriile eforturi clientela. Impunerea acestui experiment al pensiilor private obligatorii în ţările Europei de Est de către UE nu a fost un lucru tocmai corect. Transformarea statului în agent de vânzări al unor societăţi private cu profil financiar este un paradox care ne trimite cu gândul mai degrabă la ţări bananiere decât la state de drept.
Axioma de la care s-a plecat în demararea acestui proiect a fost aceea a investiţiei pe termen lung întotdeauna câştigătoare. În 2008, aceasta a fost spulberată şi este suficient să ne uităm la indicii bursieri S&P 500 de la New York sau la Nikkei 225 de la Tokyo, dar şi la preţul multor altor acţiuni de pe oricare piaţă (inclusiv la Bucureşti) pentru a ne da seama de falsitatea acestei prezumţii. În perioada evaporării de lichiditate care se pare că va mai continua câţiva ani, banii „investiţi“ sunt cei care se pierd şi nicidecum aceia care intră într-un sistem clasic de pensii de stat.
Decât ca statul român să vină peste ani şi ani să facă injecţii de lichiditate în entităţi financiare pierzătoare care vor fi ruinat agoniseala de o viaţă a salariaţilor, aşa cum se întâmplă acum în America, mai bine să suplimenteze periodic de la buget deficitele sistemului public de pensii. De ce am avea nevoie de un AIG românesc? Cât despre administratorii de fonduri care acum plâng cu lacrimi de crocodil, trebuie să le reamintim că nimic nu vine nemeritat. Dacă vor să administreze banii românilor, au libertatea de a-i convinge prin propriile mijloace de utilitatea unor astfel de investiţii. Şi încă ceva pentru competenţii finanţişti ai corporaţiilor financiare de la noi. Multe dintre societăţile care operează şi un fond de pensii obligatoriu au deschis fonduri mutuale în anii trecuţi. Contraperformanţele acestora reprezintă recomandări pentru cei care vor să economisească?