Sărutările ca semne distinctive ale fiinţelor umane au o îndelungată istorie din care am selectat câteva episoade semnificative. *Se consideră, în zona istoricilor culturii, că prima referire la săruturi s-ar afla în “Vedele” indiene din jurul anului 1000 Î.Hr. – cele mai vechi scripturi hinduse. *Peste milenii, gestul sărutării era prezent în epopeea homerică “Iliada”. Este celebru episodul în care Regele Troiei, Priam se duce în cortul lui Achile din tabăra grecilor şi îi sărută mâna, implorându-l să îi înapoieze trupul fiului său ucis Hector spre a fi înmormântat după toate datinile; fiind de acord şi – mai mult decât atât – exprimându-şi respectul faţă de adversarul omorât, viteazul Achile conduce corpul lui Hector aşezat pe un car de luptă. Iată cum un simplu sărut se transformase într-un suprem argument al convingerii celui care îi ucisese fiul. *Pe vremea lui Iisus Hristos, în Grădina Getsimani de la Ierusalim, unul dintre Apostolii Săi, Iuda Iscarioteanul şi-a trădat Învăţătorul pentru treizeci de arginţi. Deoarece iudeii doreau să Îl prindă pe timp de noapte, dar nu Îl cunoşteau prea bine, ei au reuşit să Îi afle identitatea în urma sărutării lui Iuda. Nu puteam să nu condamn cu putere acel “sărut amar al trădării” prin câteva însemnări personale: “Iuda – dureroasă <erată> a Credinţei Creştine – nu avea de ce să îşi vândă sufletul pentru un pumn de arginţi; îl putea da pe gratis, deoarece nu avea nicio valoare.”; “Îmi vine să cred că – în relaţia cu Iisus – un măgăruş fără nume a fost mult mai credincios decât cel care purta numele de Iuda.”; “Probabil romanul Brutus obişnuia să se închine pe ascuns la icoana trădătorului Iuda.”.
Gestul sărutării este prezent în arta culorilor prin multe capodopere precum: “Oedip şi Sfinxul” de Gustave Moreau (1864); “Pygmalion şi Galatea” de Jean-Léon Gérôme (1890); “Sărutul” de Henri de Toulouse-Lautrec (1892); “Sărutul” de Edvard Munch (1897); “Sărutul” de Gustav Klimt (1907); “Aniversarea” de Marc Chagall (1915); “Sărutul II” de Roy Lichtenstein (1962); “Sărutul” de Pablo Picasso (1969).
În arta formelor, Constantin Brâncuşi a reuşit să domine Timpul prin renumite creaţii: “Poarta Sărutului” ca parte a Ansamblului de la Târgu Jiu; seria de sculpturi intitulate “Sărutul” (1907-1940) cu celebrele lor variante expuse în: Muzeul de Artă din Philadelphia, Muzeul de Artă din Craiova şi în Cimitirul Montparnasse din Paris (o valoroasă lucrare aşezată pe mormântul unei tinere rusoaice exilate; comandată de logodnicul ei în 1910 cu suma modică de 200 de franci, capodopera este estimată astăzi la 40-50 de milioane de euro şi va rămâne pentru totdeauna în proprietatea statului francez). Creaţiei monumentale a Maestrului de la Hobiţa i-am consacrat aceste aforisme: “<Poarta Sărutului> este Arcul de Triumf al Iubirii.”; “<Poarta Sărutului> – un Altar al iubirii, deschis pentru oricine.”. Simbolistica celor doi îndrăgostiţi îmbrăţişaţi este prezentă, de asemenea, la marele artist francez Auguste Rodin într-o sculptură în marmură, creată în anul 1882, denumită “Sărutul”/Le Baiser şi expusă în Muzeul Rodin de la Paris.
În privinţa biografiei poetice a sărutărilor, evoc un triptic eminescian: i) “Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini/Şi parcă-ai vrea a spune ceva… apoi suspini…/Eu te strâng la piept, averea-mi de-amor şi frumuseţi,/În sărutări unim noi sărmanele vieţi.” (“Departe sunt de tine”); ii) “Fruntea albă-n părul galben/Pe-al meu braţ încet s-o culci,/Lăsând pradă gurii mele/Ale tale buze dulci.” (“Dorinţa”); iii) “Tu-mi cei (ceri – n.n.) chiar nemurirea mea/În schimb pe-o sărutare,/Dar voi să ştii asemenea/Cât te iubesc de tare…/Şi ca să-ţi fie pe deplin/Iubirea cunoscută,/Când, sărutându-te, mă-nclin,/Tu iarăşi mă sărută.” (“Luceafărul”).
Mai citez în acelaşi context literar românesc: *“Romanţă fără muzică” de Ion Minulescu: “Deschide-ţi braţele-/Altarul în care mă-nchinam alt-dată,/Deschide-ţi braţele şi prinde-mi în ele braţele-obosite,/Apleacă-ţi gura-nsângerată/Şi sărutările-ţi aprinse înseamnă-le pe obrazu-mi pal./Înseamnă-le la rând, să-mi steie pe veci de pază,/Neclinite,/Ca păsările legendare pe malul lacului Stymfal!”. *“Sărută-mă” de Magda Isanos: “Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns,/Doar sărutarea ta ar fi în/stare/Să stingă focul rău ce i-a cuprins,/Să-i umple de/iubire şi de soare./Sărută-mi gura, buzele-ncleştate/Ce vorba şi/surâsul şi-au pierdut./Îţi vor zâmbi din nou înseninate/Şi-ndrăgostite ca/şi la-nceput.”. *“Poem” de Nichita Stănescu: “Spune-mi, dacă te-aş prinde într-o zi/şi ţi-aş săruta talpa piciorului,/nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,/de teamă să nu-mi striveşti sărutul?”. *“Actorii” de Marin Sorescu: “Cei mai dezinvolţi – actorii!/Cu mânecile suflecate/Cum ştiu ei să ne trăiască!/N-am văzut niciodată un sărut mai perfect/Ca al actorilor în actul trei,/Când încep sentimentele să se clarifice.”. *“Sud şi Nord” de Adrian Păunescu: “Ca o nălucă vin din Sudul ultim/să te sărut, prinţesă de la Nord/şi luna între noi se prăbuşeşte/ca un neiertător atac de cord./Vin să-ţi aduc ofranda tutelară/a veacului, industrial desfrâu,/vin să-ţi aduc sărutul meu eretic/pe un afet de spice mari de grâu…/Din Sudul fără de regine,/prinţesa mea, eu totuşi îţi aduc/coroana mea de spice şi sărutul/şi nostalgia cuibului de cuc.”.
Din lirica universală, m-am oprit la următoarele trei creaţii: i) “Un vis în miez de vis” de Edgar Allan Poe: “Primeşte-acest sărut!/Şi-acum, la despărţire,/Să fie cunoscut/Că vis şi amăgire/Fu viaţa ce-am avut!”; ii) “Imn frumuseţii” de Charles Baudelaire: “Vii din înalte ceruri sau ieşi din adâncime,/O, frumuseţe? Reaua şi buna ta privire/Împrăştie de-a valma şi fericiri şi crime,/De-aceea tu cu vinul te potriveşti la fire,/În ochii tăi stau zorii cu serile-mpreună;/Sărutul tău e-o vrajă şi-o amforă ţi-i gura/Şi când reverşi miresme de-amurguri cu furtuna,/Se face laş eroul, vitează stârpitura.”; iii) “Sărută-mă mereu chiar dacă…” de Serghei Esenin: “În veştejire dacă scapăt/De-i de murit, atunci să mor./Vreau buzele-ţi până la capăt/Să le sărut încetişor.”.
Vestiţi scriitori de pretutindeni au dedicat cugetări memorabile – săruturilor. Iată doar câteva exemple: *“Atunci când plouă, cerul sărută pământul.” (Rabindranath Tagore); *“Un compliment este precum un sărut printr-un voal.” (Victor Hugo); *“Sărutul este ceva pentru care ai nevoie de ambele mâini.” (Mark Twain); *“Singurul limbaj adevărat din lume este sărutul.” (Alfred de Musset); *“Mă întreb: cât de nebun să fi fost cel care a inventat sărutul?” (Jonathan Swift); *“Un sărut legal nu este tot atât de valoros ca un sărut furat.” (Guy de Maupassant); *“Sărutul este primul ghiocel în grădina mângâierilor.” (Paul Verlaine); *“Valul este dorul Mării de a săruta ţărmul.” (Lucian Blaga).
Menţionez – având conştiinţa clară a proporţiilor – unele însemnări personale, publicate în ultimii ani: “Orice carte aşteaptă să fie sărutată cât mai des de ochii cititorilor.”; “După ce a sărutat cu foc norii, fulgerul a dispărut în noapte, iar ploaia a continuat să verse lacrimi de dor.”; “Se iubeau <orbeşte>: de fiecare dată când se sărutau, închideau ochii.”; “Când doi nori au încercat să se sărute, văzduhul <a tunat şi a fulgerat>; cât de invidioasă mai este lumea şi acolo, în Ceruri!”; “Înainte de a părăsi această lume, roua se bucură că a primit sărutul cald al Soarelui.”; “Am sărutat mâna noduroasă a unui bătrân cu sentimentul că sărut ramura unui vechi copac din pădurea vieţii.”; “Şi albinele sărută florile, iar sărutările lor sunt dulci de-a binelea.”; “Oricât de multe ar fi, sărutările dulci nu provoacă diabet.”; “Transilvania i-a permis Oltului <să o ia la vale> până va ajunge să sărute Dunărea şi apoi să meargă împreună la Marea Neagră.”; “Presupun că orice pompier ştie cum să sărute cu foc.”.
La 6 iulie se sărbătoreşte Ziua Internaţională a Sărutului. Să o cinstim împreună, aşa cum se cuvine, toţi cei care sunt acum tineri ori care au fost cândva tineri şi să ne gândim la semnificaţia profundă a acestui gest al iubirii, făcut deseori de părinţi şi copii, fraţi şi surori, nepoţi şi bunici, soţii şi soţi, prieteni adevăraţi, numiţi prin acelaşi nobil cuvânt – “Oameni”.
Dan Mihai Bârliba
