Dedic aceste însemnări unui nume care a cucerit o lume: Sergiu Celibidache. S-a născut în urmă cu 110 ani, la 28 iunie 1912 în străvechea urbe moldavă Roman care îmi este foarte dragă, deoarece acolo mi-am petrecut toţi anii copilăriei şi adolescenţei. După numai câteva luni, familia lui s-a mutat la Iaşi, unde Sergiu se va dovedi a fi un copil extrem de talentat, începând să ia lecţii de pian de la frageda vârstă de 4 ani; în acelaşi mare centru cultural el va învăţa muzica, matematica şi filosofia, continuându-şi studiile la Bucureşti şi ulterior la Paris.
Destinul i-a oferit şansa de a ajunge să studieze la Berlin în urma unui episod biografic ce merită să fie evocat: ascultând la radio un cvartet de coarde, compus de Heinz Tiessen, profesor la Facultatea de Muzică a Universităţii Friedrich-Wilhelm din Capitala Germaniei, entuziasmat de această creaţie muzicală, Sergiu compune propriul cvartet şi îl trimite profesorului care avea să constate talentul excepţional al tânărului român, invitându-l să studieze la Berlin. Tot acolo Sergiu Celibidache are posibilitatea de a asista la fascinantele concerte şi repetiţii ale marelui dirijor Wilhelm Furtwängler. După o perioadă în care a fost nevoit să presteze diverse munci spre a-şi asigura existenţa de zi cu zi, Sergiu Celibidache este angajat cu titlu permanent în anii 1941-1942 ca dirijor al ansamblului de amatori “Orchestra prietenilor berlinezi ai muzicii” unde impresionează prin memoria sa de excepţie, dirijând toate lucrările în absenţa oricăror partituri.
În urma celui de-al Doilea Război Mondial, Sergiu Celibidache dirijează Orchestra de Cameră din Berlin într-un concert organizat la 11 august 1945, iar la scurt timp câştigă concursul de dirijor al Orchestrei Simfonice Radio. Din luna octombrie a aceluiaşi an Celibidache devine noul director muzical al Orchestrei Filarmonice din Berlin cu care a susţinut peste 400 de concerte atât în Germania, cât şi în alte ţări. De asemenea, Sergiu Celibidache s-a afirmat în mod strălucit ca dirijor al unor mari orchestre printre care: Orchestra Naţională a Franţei; Orchestre du Conservatoire şi Orchestra ORTF din Paris; Orchestra Radiodifuziunii din Köln; Orchestra de Stat din Bremen; orchestrele Teatrelor “Scala” din Milano şi “La Fenice” din Veneţia; Orchestra “Santa Cecilia” din Roma; Orchestra Simfonică a “The Curtis Institute of Music” din New York etc. Îndelungata lui carieră artistică a fost indisolubil legată de orchestra Filarmonicii din München, reuşind să o transforme într-o veritabilă citadelă muzicală de renume mondial, greu de cucerit de altcineva.
Sergiu Celibidache revenea în ţara natală pentru scurtă vreme, în perioada 1978-1979 ca dirijor al Orchestrei Filarmonicii “George Enescu” din Bucureşti. La 13 februarie 1990, Radiodifuziunea Română transmitea în direct concertul susţinut la Sala Ateneului Român de orchestra Filarmonicii din München avându-l la pupitru pe Maestrul Celibidache care pronunţase cu acel prilej câteva cuvinte memorabile: “M-am născut român, am îmbătrânit român şi voi muri român.” A mai venit la Bucureşti în anul 1992 la alegerea sa ca Membru de Onoare al Academiei Române.
S-a scris foarte mult despre stilul dirijoral al lui Sergiu Celibidache, caracterizat prin intense trăiri interioare şi interpretări surprinzătoare, puternic personalizate. Un aforism compus de marele dirijor este elocvent în această privinţă: “Ce este «interpretarea» în ceea ce facem aici? Nu este nimic altceva decât aflarea a ceea ce compozitorul a avut în minte. El începe de la o trăire şi îi caută note. Noi începem cu notele pentru a ajunge la trăirea sa.”
Maestrul era cunoscut pentru refuzul de a se înregistra pe discuri piesele pe care le dirija cu inegalabil talent, considerând că înregistrările nu ar fi altceva decât “o muzică la conservă”. Sergiu Celibidache considera că, prin imprimările asemănătoare unor fotografii sau amintiri frumoase, s-ar reduce spaţiul sonor la două dimensiuni, lipsind spontaneitatea; muzica imprimată se aude altfel decât cea care răsună în sala de concerte. Doar la începutul anilor ’50, Celibidache acceptase cinci înregistrări printre care cea a “Concertului pentru vioară” de Johannes Brahms cu violonista poloneză Ida Haendel şi London Symphony Orchestra. Post mortem, pe baza aprobării primite din partea succesorilor de drept, companii importante de discuri ca EMI Classics şi Deutsche Grammophon au avut posibilitatea de a valorifica o serie de înregistrări memorabile ale concertelor realizate sub miraculoasa baghetă a lui Sergiu Celibidache.
Ilustrul muzician era înzestrat cu simţul umorului sănătos, surâsul însoţindu-l oricând şi oriunde. Iată spre exemplificare o cugetare pe care o împărtăşise într-o scrisoare adresată bunului său prieten Eugen Trancu-Iaşi: “În privinţa frizurii m-am gândit că forma cea mai comodă este chelia. M-am gândit foarte serios la sfatul tău, dar mi se pare foarte crud. Cum să sacrific eu cogeamite coamă pe care am scăpat-o de terorile războiului?”. În planul creaţiei, Sergiu Celibidache este autorul suitei în opt părţi “Haz de necaz” pe care refuzase să o dirijeze în timpul vieţii sale, preferând să o lase generaţiilor viitoare; suita respectivă a fost prezentată în cadrul Festivalului “Sergiu Celibidache” organizat la Bucureşti în anul 2012, la aniversarea centenarului naşterii marelui dirijor.
La vârsta de 84 de ani, în ziua de 14 august 1996 Sergiu Celibidache trecea în Eternitate la reşedinţa lui din comuna La Neuville-sur-Essonne, situată la o sută de kilometri de Paris, închipuindu-mi că purta pe buze acelaşi zâmbet cu care îi cucerise până atunci pe toţi cei din jurul său.
Dr. Dan Mihai Bârliba
