În această vară s-au împlinit 165 de ani de existență a Teatrului Național din Craiova fondat de Costache Caragiale (unchiul viitorului mare dramaturg Ion Luca Caragiale), cel care a venit în Bănie împreună cu Costache Mihăileanu în anii 1848-1849 (probabil), cei doi fiind considerați întemeietorii teatrului. Autorii cărții-document „Istoria Teatrului Național din Craiova 1850-2000“, regretaţii Alexandru Firescu și Constantin Gheorghiu, afirmă, pe baza unor documente de arhivă, că inițiativa și realizarea primei trupe profesioniste de teatru aparține perioadei anilor 1848-1849, dar definitivarea și instituționalizarea oficială a teatrului are loc în 1850. Prima stagiune teatrală la Craiova a fost, de fapt, în 1842-1843 (conform cărții amintite mai sus), dar iunie 1850 este considerat actul de naștere al teatrului. Gheorghe Chițu (primar al Craiovei, ministru al lucrărilor publice și al instrucțiunii și cultelor, parlamentar) a consemnat în publicația „Vestitorul Românesc“: „… ziua de 29 iunie 1850 se nota în analele Craiovei cu deschiderea Teatrului, zi în care s-au prezentat două comedii originale, «Duelurile» și «Piatra din casă», lucrate una de d. Costache Caragiali (aşa era consemnat în presa vremii numele, n.r.) și alta de d. V. Alecsandri“. După numai trei luni, Costache Caragiale pleacă în București, iar doi ani mai târziu el devine cel dintâi director al Teatrului Mare (Național) din Capitală.
Drăcuşori ieşiţi din cazanul cu smoală
O piesă montată la Teatrul din Craiova în toamna anului 1850 a fost „Baba Hârca“, de Matei Millo, trupa Naţionalului înfiinţată de cei doi ctitori ai teatrului, Costache Caragiale şi Costache Mihăileanu, având un succes deosebit. A intervenit însă episcopul de Râmnic, Calinic, şi a obligat Eforia şcolilor să scoată piesa de pe afiş şi să dicteze unele măsuri pugnitive împotriva actorilor, determinând la scurt timp pe cei doi promotori ai acestui act cultural important să părăsească Craiova! Motivul? I se imputaseră spectacolului unele „erezii“ anticanonice, cum era prezenţa în scenă a unor drăcuşori ieşiţi din cazanul cu smoală, apariţie care ar fi adus, chipurile, atingerea credinţelor ortodoxe!
Atmosfera marilor bătălii purtate de Mihai Viteazul
După plecarea lui Costache Caragiale la București, conducerea teatrului craiovean rămâne în seama asociatului său Costache Mihăileanu (perioada 1850-1853).
Mult timp, acesta a rezistat acestor presiuni oficiale şi în toamna anului 1851, rămas singur la conducere, a pus în scenă piesa „Moartea lui Mihai Bravul“, de Constantin Z. Halepliu, o piesă istorică despre Mihai Viteazul și care a creat un adevărat val de entuziasm patriotic în Craiova acelor ani. Spectacolele se deschideau zilnic prin „salve de tun“ și pe parcurs erau necesare (în timpul reprezentației) alte „salve“ care trebuia să creeze atmosfera marilor bătălii purtate de Mihai Viteazul.
În carte este consemnată o descriere a modului pitoresc în care se realizau aceste efecte scenice, prezentând sistemul interesant, pe atunci, inventat: „Tunurile nu erau decât două piulițe mari de tuci cu o tigăiță jos; se umpleau cu iarbă de pușcă, se bătea câte un dop mare de lemn la gură și cu ajutorul unei lumânărici, pusă în vârful unei prăjini, se aprindea iarba de pușcă pusă în tigăiță, producând detunătura“. Instalația respectivă a rămas în curtea teatrului, pe locul unde se află acum Direcția de Cultură Dolj și fostele băi populare (str. Mihai Viteazul).
Pe acest loc s-a ridicat, în toamna anului 1851, un lăcaș de teatru. A fost construit din paiante și finanțat din sponsorizări oferite de unii boieri craioveni, emuli ai teatrului, printre care: G. Bibescu, Gr. Otetelișanu, D. Filieșanu, I. Glogoveanu și alții. Pus la grele încercări de unele vitregii ale vremii, Costache Mihăileanu cedează presiunilor şi urmează gestul prietenului său Costache Caragiale, părăsind şi el Craiova.
Actorii rămaşi în Bănie l-au ales director pe Pera Opran, un oltean originar din Işalniţa, directoratul acestuia fiind de un an (1853-1854).
Dinastia Teodorinilor
Din 1854 şi până în 1873, cu mici întreruperi (când a jucat la Iaşi şi Bucureşti), teatrul s-a aflat sub conducerea lui Theodor Teodorini. Dinastia Teodorinilor a cuprins la conducerea teatrului pe Maria Teodorini, soţia (1873-1876 şi 1883-1889). În perioada 1876-1883 a fost director Theodor Vasiliu, ajutat de Maria Teodorini. Theodor Teodorini a produs, după cum este consemnat în presa vremii, un reviriment al teatrului din Craiova.
A avut un moment de cumpănă: pe 31 decembrie 1856, în noaptea de revelion, a ars clădirea teatrului, existând indicii că incendiul ar fi fost provocat. „O mână sacrilege – arată Teodorini în memoriul către conducerea judeţului – prefăcu în cenuşă micul templu în care profesam credinţa mea, mica mea şcoală în care iniţiam pe junii mei diletanţi în primele lecţiuni şi principii de artă dramatică“.
Descurajat de acest eveniment, Teodorini a oscilat între posibilitatea de a continua spectacolele într-o şcoală din Craiova sau a pleca la Galaţi, unde era solicitat. Boierii craioveni şi oamenii cu dare de mână au schimbat cursul lucrurilor: pe un teren cumpărat de Teodorini în centrul Craiovei (pe locul din apropierea edificiului primăriei din Cetatea Băniei de astăzi) a început construcţia unui nou local, finalizată în mai puţin de un an.
La loje, cu scaune de acasă aduse de servitori
În caietul program al stagiunii teatrale 1944-1945, un articol evocă evenimentele de atunci, consemnându-se faptul că directorul Teodorini, drept recompensă pentru sponsorii clădirii teatrului, a decis ca aceştia să beneficize de folosirea gratuită a unor loje de la teatru. Despre sala de teatru şi condiţiile oferite publicului, în articolul respectiv, nesemnat, aflăm amănunte de culoare: „Scaune în loji nu erau, aşa că fiecare abonat îşi aducea pe ale sale de acasă, garnisâdu-le după vrere şi gust; dar chiar şi la celelalte, închiriate seral, cumpărătorul biletului trebuia să aibă grijă din timpul zilei să-şi aducă scaune, pe care le lua după sfârşitul reprezentaţiei. În preţul biletului lojii intrau şi locurile la galerie pentru servitorii ce transportau scaunele“.
Iluminatul sălii de teatru se făcea printr-un candelabru cu 40 de lumânări de seu, atârnat din tavan, iar pe stâlpii dintre lojile de sus era fixat câte un sfeşnic cu trei lumini: scena, rampa şi culisele se bucurau de luminatul lămpilor cu ulei de rapiţă. Lojile de mare cinste erau pe atunci cele de sus, nu cele de jos (benuarele), cum se întâmplă îndeobşte. După fiecare act, „ţiganul-mucagiu“, cu „tava şi mucara“ se ducea din loje în loje „să taie mucurile la lumânări“. În 1886, localul teatrului a fost reparat „radical“, modernizându-se.
