Stimată redacţie,
Nu ştiu dacă o să publicaţi aceste rânduri. Sincer vă spun, nici nu aş fi vrut să le scriu, pentru că nu-mi place să-mi apară numele într-un ziar. Sunt o persoană modestă, sunt una dintre cei mulţi. Dar aş vrea să-i mulţumesc unei femei pe care nu o cunosc.
Miercuri (30 aprilie) dimineaţă, între orele 9.15 – 9.30, într-un autobuz care a circulat pe traseul 2 s-a produs un accident. În autobuz se afla şi tatăl meu, care mergea spre Piaţa Centrală, în picioare, ţinându-se de bara fixată la geamul aflat în dreptul uşilor din mijloc. La un moment dat, autobuzul a pus frână brusc – se pare că, de pe strada laterală care vine dintre Hotel Park, o maşină i-ar fi tăiat calea (nu ştiu încă, dacă chiar a fost necesară o astfel de oprire bruscă, pentru că, să recunoaştem, de multe ori unor conducători auto le plac astfel de opriri, le place să se mai zguduie puţin „cartofii“ pe care îi transportă). În momentul acela, o doamnă care se afla pe scaun, în dreptul tatălui meu, a fost proiectată direct în piciorul lui şi i l-a fracturat. Durerea şi frica l-au făcut să-şi piardă toată puterea. Nu a apucat decât să-i spună „doamnei“ că i-a rupt piciorul. Iar „doamna“ s-a aşezat din nou liniştită pe scaun, fără ca măcar să-şi ceară scuze. Norocul tatălui meu a fost o altă persoană, o Doamnă, care i-a strigat şoferului să oprească pentru că s-a întâmplat un accident. Iar şoferul, la rându-i un „domn“, a oprit acolo unde avea staţie şi apoi şi-a continuat liniştit drumul. Mă întreb (retoric cred!), dacă cineva are o responsabilitate şi faţă de noi, călătorii din mijloacele de transport, cei care plătim în mod cinstit biletele şi abonamentele. Poate conducătorul auto? Altcineva? Dumnezeu? Tatăl meu a fost până la pensie mecanic de locomotivă şi a avut întotdeauna conştiinţa responsabilităţii faţă de semenii săi. Să fi greşit? Sau vremurile s-au schimbat? Să se fi alterat atât de mult, între timp, conştiinţa noastră? Doar a noastră? Pentru că în statele civilizate astfel de lucruri nu se întâmplă.
Nu ştiu cine este vinovat. Dar cu siguranţă nu tatăl meu. Poate s-a aflat la momentul şi la locul nepotrivit. Mă revoltă însă la maximum indiferenţa „doamnei“ care i-a produs această suferinţă fizică (piciorul fracturat în două locuri, gips, stat la pat şase săptămâni) şi psihică şi, mai mult decât atât, mă revoltă indiferenţa şoferului, în grija căruia, în marea mea naivitate, credeam că mă aflu atunci când călătoresc cu un mijloc de transport, şofer care nu a schiţat nici cel mai mic gest de omenie. Nu a ieşit din cabină să vadă ce se întâmplă, nu a anunţat ambulanţa. Şi mă întreb (din nou retoric cred!), cum s-ar fi simţit cele două persoane în momentul în care cineva de la Urgenţă le-ar fi anunţat că un membru al familiei lor se află singur şi speriat pe un pat de spital?
Ce s-ar fi întâmplat cu tatăl meu, căruia i s-a făcut rău, care n-a mai putut să vorbească (probabil şoferul-Dorel s-ar fi debarasat de el la ultima staţie şi ar fi pornit liniştit în următoarea cursă), dacă în autobuz nu ar fi fost şi acea Doamnă care să-l ajute să coboare, care a sunat la 112, care i-a şters sudoarea rece de pe frunte şi a aşteptat cu el până în momentul în care l-a preluat salvarea. Nu ştiu cine este, dar către dumneaei se îndreaptă întreaga mea gratitudine, a mea şi a familiei mele, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că în marea asta de indiferenţă în care trăim şi în care se pare că ne adâncim, mai apare din când în când şi câte un Înger.
Cu respect,
Iustina Burci
