Mezzosoprana de la „Răscruci“

În primăvara anului 1991, Teatrul Liric din Craiova prezenta melomanilor „Rigoletto“, la 140 de ani de la premiera absolută a operei lui Giuseppe Verdi. Protagonistul spectacolului craiovean a fost baritonul Victor Gomoiu, în rolul bufonului Curţii Ducelui de Mantua, care, la 36 de ani, realiza cel mai tânăr Rigoletto din ţară. Prezenţa sa scenică şarmantă, vocea sa puternică, dar plăcută, caldă şi cuceritoare, se mula pe cerinţele muzicale ale partiturii, acoperind cu dibăcie întinderea rolului, fiind în acelaşi timp o cheie de boltă la susţinerea spectacolului în duetele cu Gilda – fiica sa, sau în celebrul cvartet unde se adăuga acestora Ducele şi Maddalena.
Unsprezece ani mai târziu, în 2002, tot în lumea evenimentelor culturale olteneşti, alţi craioveni, arhitectul, compozitorul şi instrumentistul Cristian Ciomu, pictorul Silviu Bârsanu si baritonul Victor Gomoiu debutează cu „Primul Răscruci“. Arhitectul prezentând „Case vechi şi jazz“, pictorul expoziţia plastică „Mitografii“, iar baritonul – „Armonii eterne“. La acest prim-eveniment al „Răscruciului“, Victor Gomoiu aducea în public o elevă a sa, mezzosoprana Ilinca Zamfir (foto), cu care avea să cânte în duet la a doua manifestare.
Termenul de răscruci este unul neaoş, desemnând ceea ce astăzi numim intersecţie. Craiova veche şi negustorească avea două răscruciuri celebre: „Răscruciul Mare“ era intersecţia str. Unirii cu capetele actualelor străzi Madona şi Lipscani, iar „Răscruciul Mic“ era pe locul Pieţei Buzeşti (în faţa Bancpost-ului actual).
La începutel lunii ianuarie 2014, într-o sâmbătă seara-noaptea, evenimentul de cultură interdomenial „Răscruci“ are loc la sediul său din Craiova, şi pentru a marca al treisprezecelea an de existenţă. Sunt prezenţi în formaţia ad-hoc Cristian Ciomu la clape, arhitectul Iulian Albu la chitară electrică şi „bateristul“ Maricel Voinea – plastician, şef al Filialei Dolj a UAP din România. Alături de alte zeci de participanţi, prin preajmă se mai aflau Silviu Bârsanu, violoncelistul  Filarmonicii „Oltenia“ Mircea Suchici şi… mezzosoprana Ilinca Zamfir.
Devenirea în arta cântului a protagonistei rândurilor de faţă a început în 1997 cu profesoara de canto Camelia Clavac (fostă Văduva), la recomandarea lui Emil Maxim, director al Teatrului Liric din Craiova la acea vreme. Din iarna anului 1999, Ilinca Zamfir este preluată în pregătirea domenială de baritonul Victor Gomoiu, care o caracteriza ca un „glas de mezzosoprană cu lejeritate în acut, dar şi foarte bine reprezentată în mediul spre grav şi grav”. În 2001 începe studiile universitare la Academia de Muzică „Gheorghe Dima“ din Cluj-Napoca, secţia de interpretare muzicală – canto clasic, pe care îl absolvă în 2005.  Iniţierea în performanţa interpretativă o face la corala Institutului Teologic Ortodox din Craiova sub coordonarea părintelui-profesor Alexe Buzura. Încă din timpul facultăţii, în 2002 cum spuneam mai sus, îşi face simţită prezenţa în evenimentele culturale „Răscruci”, care au constituit pentru artistă o provocare destul de mare în aducerea la lumină a unor valori de limbaj muzical ale teatrului. „Sunt un exponent nu numai prin voce, ci şi prin particularităţile psihologice personale, şcolită în belcantoul italian. Îmbrăţişez o manieră de cânt specifică finalului secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea şi nu numai, pe o ţesătură de aranjament melodic sau chiar modernist.”
Dat fiind că sunt mai aproape de arta vizuală decât de arta auditivă, constat cu mare plăcere că pe scenă mezzosoprana Ilinca Zamfir cântă cu fermitatea, dezinvoltura şi imaginativul plastic ale unui Picasso, în alternanţă cu oniricul şi suavitatea unui Chagall. Solista aşterne vocal trasee de la clasic la pop-rock cu fastuoase intersecţii în care virtuozitatea vocală, asemenea râului ce se descătuşează la ieşirea din defileu, pluteşte în belcantoul italian ca frumuseţe a liniei melodice, a sunetului emis. Ultimele aserţiuni caracterizează „Pasărea măiastră”, care alături de „Africans girl”, unde atacul vocal descrie frenetic tema, şi împreună cu alte piese au constituit partea vocală a ultimului „Răscruci“. În timp, la aceste evenimente artistice, compoziţiile au fost semnate de Cristian Ciomu, câteodată în colaborare cu Ilinca Zamfir şi chiar de mezzosoprană însăşi. Ceea ce nu înseamnă că s-au omis opuri clasice cum ar fi „Languir me fais“, melodie de George Enescu. Toate, dar absolut toate apariţiile sale vocal-scenice însemnând, precum fumul ce se înalţă dintr-o ţigară uitată nestinsă pe marginea unei scrumiere, un florilegiu de ornamentaţii vocale. Florilegiu ce îngemănează aparent neîngemănabilul, motiv pentru care maniera de a interpreta vocal piesele cântate se calchiază pe semantica termenului de „răscruci”.