„Substanțe interzise“
de Liviu Ioan Stoiciu
Fecunditatea poetică a lui Liviu Ioan Stoiciu este întremătoare pentru poezie și pentru cititorii ei în aceste timpuri atrase magnetic de succes comercial în toate planurile vieții. În vreme ce destui scriitori din generația lui caută vizibilitatea mediatică (de înțeles până la un punct), Stoiciu stă ca melcul în cochilie și scrie carte după carte. Atunci când nu scrie versuri, poetul e o prezență redutabilă în publicistica literară și politică, pe teme care ating chestiunea esențială a ultragiului demnității românești. Un credincios după natură, Stoiciu este un poet de teribil experiment și resuscitare a formelor, lucrând chiar în stranietatea (natura ideală a poeziei sale) care produce noi praguri și cercuri de depășit, în modulări ale țipătului care topesc „supranaturalul“ în cheagul realului detracat. Atavismul poetic e pus la teasc de acest descriptor de cazuri „telurice“, în care o umanitate simplă, redusă la condiția ființării, are brusc acces la stări și noțiuni inavuabile în mod normal. După „Craterul Platon“ (Vinea, 2008) și „Pe prag. Vale-Deal“ (Cartea Românească, 2010), poetul revine cu o nouă carte, semn că acest muncitor herculean e mereu prezent în oțelăriile sale poeticești, acolo unde fierul se bate cât e cald, iar duhul alchimic al versului suflă doar asupra instrumentelor celor conștiincioși. „Substanțe interzise“ (Tracus Arte, 2012) reprezintă vocea tripartită, unitară, pe fond, a unui suflu poetic deja aruncat asupra prăzii sale, un animal straniu care-și controlează cu obstinație arealul, zona de viață aflată la întretăierea lumii vizibile cu „energii de vibrație“ de unde vin sunetele „clopotului dogit din viitor“. Viitorul astfel înțeles și produs de poet este un dincolo tot mai obscur, mai slăbit de însăși neputința prezentului de a-l iradia cu „substanțe“ neprohibite. Etajată pe trei paliere, poezia din „Substanțe interzise” reprezintă foaia de temperatură a unui corp straniu care trece din starea de inaniție spirituală, după o lungă rătăcire pe orizontală, în vortexul unor abia presimțite lumi: „Mă afund în interiorul meu, îngheț de frig, dârdâi, / pe zi ce trece mi se încetinesc mișcările, / nu mai am nici un motiv să / ies la suprafață. Mă rad, mă îmbrac frumos, nimeni nu / bănuiește cât de departe am ajuns“. (Aștept aprobare). Permanenta glisare a realului în supranatural e raportată de poet cu mijloacele unei observații care nu conține nimic extraordinar la prima vedere: vocea e liniștită, calmă, expozitivă, brusc gâtuită de un element străin care induce prăbușirea în infrareal: „Vreau să întrec vrabia care țopăie în fața mea, pe drum, / în praf, nu se sperie, nu zboară, nu/ vreau să se îndepărteze din cauza slăbiciunii ce o am pentru / ea? Aștept să se dea de trei ori peste cap. Mă // iertați, domnișoară: mai mergem înainte împreună mult, / sub-cupola-craniului-de-ceară? Sub/ al nouălea cer, adică? E o șmecherie la mijloc. Mai bine / vezi pe unde calci – mă privește cu/ dojană sub o pălărie roz, mi se încetinesc pașii, ea / are aceeași căutare înapoi, spune: / suntem nimic. Bine că n-am rămas pe dinafară. Mă opresc, / îmi e un somn de moarte. „Îți amintești de orgiile / din timpul epidemiilor de ciumă?“ Mă // întind pe margine șanțului, ea vine lângă mine, are / spume la gură, tu cine ești, de fapt? / „Eu sunt o vrabie, ce importanță are…. Ne dezbrăcăm unul / pe altul, aruncăm câte unul / stindardele însângerate de pe noi“. (Suntem nimic). Poemul titular e de regăsit și el în finalul acestui volum splendid, ca o apoteoză marină a increatului ce-și trimite în fiecare dintre noi emisarii substanțelor interzise, cele care au prezidat la facerea noastră complicată. Vocea unui mare poet este și vocea interzisă care se face auzită tocmai din puterea ei unică.
