Trăind în Germania, n-am putut să nu fac comparația între cazul în justiție al fostului premier român Adrian Năstase și cel al fostului cancelar german Helmut Kohl. Funcția de cancelar este una asimilabilă celei de prim-ministru. În ambele cazuri e vorba de „bani negri“ pentru partid și finanțare de campanii electorale. În ambele cazuri e vorba de sume de peste un milion de euro. Adrian Năstase a fost condamnat la doi ani de închisoare cu executare, privare de unele drepturi și despăgubiri materiale. 95.000 de euro de pe cont i-au rămas sub sechestru. Lui Helmut Kohl, procuratura din Bonn îi închide dosarul de „suspiciune de gestiune frauduloasă“ a donațiilor către Partidul Creștin-Democrat și este obligat să plătească o amendă de 300.000 de mărci germane.
Germania are renumele neștirbit al unei țări de drept, în care justiția își face impecabil datoria. România e monitorizată de UE la capitolul justiție, instanțele românești fac tot posibilul să demonstreze că nici „corupții mari“ nu scapă de pedeapsă. Unde e dreptatea adevărată? De obicei la mijloc, adică nicăieri.
„Trofeul Calităţii“, în justiţie
Parcursul procesului „Trofeul Calității“, în care fostul premier Năstase a stat pe banca acuzaților alături de alți implicați, este, în general, cunoscut în România. Pornindu-se de la o autosesizare a unei persoane – conform căreia banii rulați în cadrul unei serii de evenimente organizate de Inspectoratul de Stat în Construcții sub numele „Trofeul Calității“, în anii 2003-2004, ar fi servit „campaniei electorale a lui Adrian Năstase“-, Direcția Națională Anticorupție a deschis o anchetă. Rechizitoriul DNA prezentat procuraturii pe 16 ianuarie 2009 are 800 de pagini.
Pe 30 ianuarie a acestui an, instanța de judecată l-a condamnat pe Adrian Năstase la doi ani de închisoare cu executare și interzicerea unor drepturi, printre care și dreptul de a candida și de a fi ales într-o funcție publică. După recurs, procesul a ajuns la Înalta Curte de Casație și Justiție. Cele cinci judecătoare au dat verdictul în unanimitate, pe 20 iunie 2012. „Fostul premier fusese condamnat la doi ani de închisoare cu executare în prima instanță, iar instanța de recurs a menținut sentința, dar a schimbat încadrarea juridică a faptei comise de Năstase, respectiv a înlăturat forma continuată a infracțiunii“, scrie Hotnews.ro în Dosare de Corupție.
„Instanţa a mai dispus confiscarea sumei de 38.217 lei de la Adrian Năstase. Adrian Năstase, Gasparovici Diana, Popovici Bogdan, Popovici Marina Ioana, companiile SC A ROND SRL și Eurografica SRL au fost puse la plată a 3.337.452 de lei despăgubiri civile către partea civilă – Inspectoratul de Stat în Construcții. A fost menținut sechestrul DNA asupra sumei de 118.650 de dolari aparținând inculpatului Năstase Adrian. De asemenea, Adrian Năstase și coinculpaţii din dosar au fost obligați la plată a 50.000 de lei cheltuieli de judecată“, se mai menționează în verdictul citat de publicația de mai sus.
Puşculiţa creştin-democraţilor
Cam atât despre cazul din România. Să vedem ce s-a întâmplat în cel din Germania. Pe 3 noiembrie 1999, procuratura emite mandat de arestare pe numele trezorierului Partidului Creștin-Democrat (CDU), Walther Leisler Kiep. Acesta este acuzat că, în august 1991, ar fi primit de la comerciantul de armament Karlheinz Schreiber, ca urmare a unei lucrative afaceri a acestuia cu tancuri blindate, un milion de mărci germane pe care nu le-a impozitat. Kiep declară că milionul a fost predat de Schreiber în Elveția, în prezența sa, sub forma unei genți cu bani-gheață, consultantului fiscal al CDU, Horst Weyrauch. Destinația banilor era „sponsorizare de partid, pentru CDU“.
Pe 6 noiembrie 1999, Kohl declară că habar n-avea de donație. Două zile mai târziu, secretarul general al CDU, Angela Merkel, somează „o clarificare rapidă și completă“ a cazului.
Câteva zile mai târziu, comerciantul de arme Schreiber confirmă donația și precizează că aceasta a fost cu scop politic. Din nou, pe 21 noiembrie, Kohl respinge acuzația că „mita de partid“ ar avea vreo legătură cu livrarea de tancuri blindate Arabiei Saudite. Trezorierul Kiep dă declarații în presă cum că etajele superioare din conducerea CDU ar fi fost permanent la curent cu finanțele partidului.
Fostul secretar general al CDU, Heiner Geissler, confirmă informațiile despre „conturile secrete ale partidului“. Declarația acestuia o nuanțează Wolfgang Schauble, actual ministru de finanțe, fost ministru de interne al Germaniei și președinte al Uniunii CDU/CSU din Bundestag în perioada 1991-2000, adică tocmai cea luată sub lupă. Schauble recunoaște că Uniunea posedă „altfel de conturi“ la cancelaria de expertiză fiscală Weyrauch. Acestea n-ar avea însă nimic de a face cu „bani negri“.
Pe 30 noiembrie 1999, cancelarul Kohl preia răspunderea politică pentru conturile secrete de partid. El se scuză pentru „lipsa de transparență a donațiilor și posibilele încălcări ale legii partidelor“.
În Germania, conform legii finanțării partidelor politice (cu modificările din 2002), intră în algoritmul de calcul sumele alocate din bani publici, cele obținute de partide din cotizațiile membrilor și cele obținute din donații. Ultimele nu pot depăși 15% din suma totală. Donațiile peste 10.000 de euro trebuie trecute în rapoartele financiare ale partidului, cele peste 50.000 de euro trebuie imediat declarate președintelui Bundestagului și făcute publice.
Pe 16 decembrie, Kohl declară la postul TV ZDF că, între anii 1993 și 1998, a primit donații de aproximativ două milioane de mărci, fără a le pune pe lista donațiilor de partid. Milionului de la Schreiber i se adaugă un milion, pe care opoziția l-a pus în legătură cu presupusa mită dată politicienilor creștin-democrați, în cursul privatizării unei întreprinderi petroliere și a unei rafinării din fostul RDG.
Afacerea „Leuna“, în cadrul căreia Leunawerke și VEB Minol au fost privatizate și vândute francezilor de la Elf Aquitaine în 1990/1991, a fost cercetată de procuratură. Interesul francezilor ar fi fost stârnit la nivel politic, prin acordarea de subvenții de stat de la nemți. Însă, deși în proces s-a dovedit că sume importante de bani au luat căi ilegale, amestecul guvernului german n-a putut fi dovedit. Nu în ultimul rând deoarece la schimbarea de guvern din 1998, din cancelaria lui Kohl ar fi dispărut documentele aferente tranzacției.
Merkel şi Albă ca Zăpada
Pe 21 decembrie 1999, Angela Merkel cere public partidului CDU, într-o declarație făcută în Frankfurter Allgemeine Zeitung, să se distanțeze de Helmut Kohl. „Eleva lui Kohl“, după cum era considerată pe atunci, se pare că s-a emancipat definitiv de sub tutela mentorului său politic, folosind prilejul pentru a-și consolida poziția în partid.
Într-un articol publicat de Spiegel în august 2009, sub titlul „De ce Merkel n-ar fi ajuns cancelar dacă n-ar fi existat Schreiber“, autorul articolului consideră că „Merkel a spălat rufele murdare ale CDU“, situându-se în fruntea celor care au vrut să sisteze sistemul de finanțare intransparent care a înflorit pe vremea lui Kohl.
Oare a reușit? Pe 10 ianuarie 2000, Wolfgang Schauble recunoaște că a primit de la comerciantul de arme Schreiber o donație în bani-gheață de 100.000 de mărci. O săptămână mai târziu, prezidiul și conducerea CDU îi iau apărarea lui Schauble. În februarie 2000, șeful fracțiunii CDU declară că nu va mai candida pentru posturi de conducere în partid. Azi, politicianul creștin-democrat e ministru de finanțe federal al Germaniei, după ce, în primul guvern Merkel, el a fost ministru de interne.
La doi ani după declanșarea scandalului și după publicarea rezultatelor anchetei Comisiei Parlamentare, președintele Bundestagului, Wolfgang Thierse, decide că CDU trebuie să plătească o amendă de 7,79 milioane de mărci germane.
Alt politician implicat în procesul legat de „banii negri de partid“ ai CDU e condamnat în 2005 de tribunalul din Wiesbaden la 18 luni de închisoare cu suspendare și la plata unei amenzi de 25.000 de euro, pentru „gestiune frauduloasă“. Gestiunea frauduloasă de fonduri (fie ele și de partid) e considerată în Germania faptă penală, victima suferind un prejudiciu financiar. Manfred Kanther, ministru de interne între 1993-1998, a considerat sentința care i s-a dat, drept „nefondată“.
Un cancelar iertat şi o soţie care s-a sinucis
Ce argumente a adus Tribunalul din Bonn în favoarea încetării anchetei judiciare în cazul lui Kohl, pe 3 martie 2001, contra plăţii unei amenzi de 300.000 de mărci germane? Tribunalul a motivat decizia, printre altele, cu cuvintele: „deoarece cadrul legal nu e clar și, chiar în cazul unei plângeri și eventuale condamnări, prin luarea în considerare a tuturor circumstanțelor faptei și personalității făptașului, cel mai probabil n-ar intra în discuție decât o pedeapsă în bani“.
S-a mai menționat „lipsa de interes a păgubitului în sine pentru urmărirea în continuare a cazului“ ce privește circumstanțele atenuante acordate învinuitului, au fost menționate angajamentul și meritele sale politice, precum și faptul că „fapta nu avea ca scop propria îmbogățire“. Tot circumstanță atenuantă a fost considerat de tribunalul din Bonn faptul că „învinuitul a fost ținta unor atacuri la persoană defăimătoare, în relatările din mass-media“.
Fostul cancelar Helmut Kohl are acum 82 de ani și s-a retras din politica activă. E numit cancelarul reunificării Germaniei și se ocupă încă de proiecte legate de procesarea mentală a sechelelor lăsate de regimul comunist în subconștientul est-german. Scandalul a făcut însă și o victimă umană, aproape imediată. Hannelore Kohl s-a sinucis în iulie 2001. Deși a fost probabil vorba și de alte cauze, una directă este legată de nenorocirea în care a intrat soțul său.
Într-un interviu din iunie 2011, pe care Frankfurter Allgemeine Zeitung l-a luat jurnalistului Heribert Schwan, autor al cărții „Femeia care i-a fost alături“ (Die Frau an seiner Seite, Heine Verlag, 2009), se scrie: „L-a implorat pe soțul său să dea în vileag numele sponsorilor, pentru a îndepărta necazul ce s-a abătut asupra familiei. Percheziția care îi amenința, faptul că și fundația Hannelore-Kohl-Stiftung a fost într-o anumită măsură și în mod nerușinat implicată în scandal, faptul că era scuipată pe stradă și numită «curva donațiilor» – toate acestea ea nu le-a mai putut suporta”.
Dani Rockhoff
HotNews.ro
