În Bariera Vâlcii din Bănie există prima şi singura manufactură de rame de calitate muzeală din istoria României, iar patronul acesteia, Cornel Roşca, este renumit mai mult în SUA, acolo unde, de fapt, vinde aceste rame unicat
Când i-am solicitat acest interviu, Roşca mi-a spus că este de acord deoarece lui îi place să povestească despre atmosfera rarefiată şi secretele lumii în care se mişcă. După ce am văzut şi „făbricuţa“ lui de la Craiova, mi-am dat seama că, într-adevăr, artistul-rameur Roşca se mişcă într-o lume deosebită şi, pentru mulţi, plină de secrete.
I.J.: Stimate domnule Roşca, povestea de succes a carierei dumneavoastră este una de… film: aţi riscat, aţi plecat în SUA în timpul lui Ceauşescu, aţi muncit şi, având talent şi ambiţie, aţi reuşit ca astăzi să deţineţi în Craiova unica manufactură de rame de calitate muzeală din România, una şi în SUA, fiind un renumit constructor de rame originale şi reproduceri de rame antice pentru tablouri, restaurator de rame antice la standarde recunoscute de marile muzee ale lumii. Cum aţi reuşit să deveniţi o marcă şi pe piaţa americană de profil? „Viaţa bate filmul!“, nu?
C.R.: Construcţia ramelor pentru tablouri este o artă care mai supravieţuieşte doar ici şi colo în lume, fiind înlocuită cu ramele „de gata“ sau cu cele confecţionate rapid, din metraje prefabricate şi prefinisate în mod industrial, rame care vor să pară ceea ce nu vor fi niciodată. Din păcate, asemenea rame nu încadrează doar kitschurile deoarece, sub diverse pretexte, au ajuns să se insinueze uneori până şi în inima unor muzee româneşti, unde izbutesc să sluţească şi să bagatelizeze tablouri de patrimoniu cultural naţional. Până şi pictorii contemporani îşi au rolul lor în proliferarea ramelor kitschoase sub pretextul sărăciei proprii şi a gustului pentru improvizaţie. Revenind la ceea ce m-aţi întrebat, cred că în deşertul astfel creat este mult mai uşor să devii remarcat şi preţuit de cunoscători dacă rămâi consecvent unor materiale şi tehnologii tradiţionale, ai standarde foarte ridicate şi eşti creativ. Deşi am realizat unele reproduceri de rame antice apreciate a fi adevărate falsuri prin ochii unor experţi americani de notorietate mondială, în SUA m-am făcut remarcat şi preţuit mai degrabă ca inovator şi designer de rame noi în stiluri aparţinând altor vremuri… Şi sunt sigur că am definit câteva idei şi finisări atât de deosebite încât cândva îmi vor purta numele.
La New York am învăţat să restaurez rame antice
I.J.: Dumnezeu v-a dat, v-a băgat în sac, cum se zice… Trei decenii de experienţă internaţională, referinţe profesionale din SUA şi Europa. Sunteţi un unicat, dar filiala Uniunii Artiştilor Plastici (UAP) din Craiova, dacă nu mă înşel, a refuzat, prin 1990, o colaborare cu dumneavoastră. Este reală informaţia?
C.R.: M-aţi surprins cu această întrebare! Este un subiect vechi de aproape două decenii, pe care am preferat să-l uit. Povestea are un iz balcanic inconfundabil. Pictorul Vasile Buz, care era preşedintele UAP Craiova pe atunci, ar fi dorit să colaborăm, dar voinţa dumnealui a fost firavă şi rapid înfrântă de interesele contabilei-şefe, o anume doamnă Găvan, care, sub diverse pretexte legalistice, după numai două luni (!), a pus capăt prezenţei mele acolo doar pentru a face loc, puţin mai târziu, altui colaborator… Acesta a dezvoltat acolo, sub acoperişul Uniunii Artiştilor Plastici, tot o afacere cu rame, dar de factură comercială, industrială… Mai departe eu m-am dedicat ramelor unicat de foarte înaltă calitate şi pieţelor externe, iar Craiova, prin ambiţia unei contabile, a ratat pentru aproape două decenii ocazia de a fi devenit capitala românească şi regională a ramelor de calitate muzeală, deşi în tot acest timp oamenii mei au trăit, muncit şi produs în acest oraş, în deplin anonimat, rame pentru marile muzee, galerii şi colecţionari din Occident! Descoperirea noastră de către conaţionali a fost amânată aproape douăzeci de ani. Cum anul trecut doar pentru Muzeul Naţional de Artă al României am realizat opt lucrări din cele aproximativ 500 de care ar avea nevoie, bănuiesc că întârzierea aceasta se măsoară în câteva sute bune de rame şi de restaurări irosite la scară naţională.
I.J.: Cum reuşiţi să executaţi aceste rame care chiar par din secolele trecute?!
C.R.: La New York am învăţat să restaurez rame antice la standardele acceptate de Metropolitan Museum, de la un om drag mie, Peter Stetler. Tot el m-a învăţat, ca pe copilul lui, şi engleza pe care o vorbesc. Mi-am făcut şcoala pe ramele autentice ale unor picturi de Rembrandt, Tițian, Matisse, Picasso sau Goya, ceea ce nu-i puţin lucru. Peter era un perfecţionist fanatic. Odată, o ramă restaurată şi gata de livrare, aşteptată în faţa uşii de şoferul şi manipulatorii profesionişti specializaţi în transportul operelor de artă, a fost întoarsă în atelier pentru că s-a descoperit un singur „pin hole“ (înţepătură de ac) pe suprafaţa de care eram noi responsabili! Repararea acelei găurele cât vârful acului a întârziat cu o zi livrarea ramei şi a luat opt sau zece ore de muncă suplimentară de înaltă calificare. Era perioada în care distingeam între tipurile de craqueluri (fisuri în suprafeţele antice) de pe o ramă sau alta, aşa cum alţii pot deosebi o caligrafie latină de una chirilică, ebraică, arabă, indiană sau chineză… Cu o asemenea pregătire eram capabil să produc şi falsuri în domeniu, nu doar aparenţă de vechi. De fapt, aşa i-am cunoscut şi pe cei de la Muzeul de Artă Craiova, atunci când cu toţii eram mai tineri cu douăzeci de ani, şi le-am solicitat să certifice că o mică ramă – ce urma să fie exportată – nu era un original din secolul XVI, ci doar o reproducere. A fost o întâlnire memorabilă (unii dintre participanţi s-au pensionat între timp), în care eu îi convingeam că toate crăpăturile, fisurile, muşcăturile de carii şi ce mai vedeau ei acolo erau, de fapt, produse în atelierul meu! Adevărul e că unele dintre reproducerile mele de rame din secolul XIX au fost calificate „the best I’ve ever seen“ („cea mai bună pe care am văzut-o vreodată“ – n.r.) şi „next to forgery quality“ („reproducere atât de bine făcută încât aduce a fals“ – n.r.) de către doi experţi americani având astăzi statut de guru în istoria ramelor.
Ne luptăm cu prejudecăţile mercantiliste
I.J.: Înţeleg că vindeţi numai în SUA şi UE şi asta datorită preţului. Românii nu au gust sau nu au bani?
C.R.: Românii nu prea înţeleg ceea ce văd în cazul acesta. Cei cu bani nu au educaţie, iar cei cu educaţie sunt puţini şi cu capacităţi de persuasiune limitate. În plus, ne luptăm şi cu prejudecăţile mercantiliste, chiar printre experţi fiind încetăţenită părerea că o ramă nu poate costa mai mult de 10% din cât a costat tabloul. Românii nici nu bănuiesc că există rame care costă zeci şi chiar sute de mii de dolari – şi nu mă refer la cele antice. Numai anul trecut, Eli Wilner a livrat Metropolitanului din New York o reproducere a ramei originale care încadra în urmă cu un secol tabloul istoric „Washington Crossing the Delaware“ (Washington trecând râul Delaware), de Leutze. Rama avea 21 de picioare lungime, la ea au lucrat 12 oameni timp de un an şi patru luni şi a costat binişor peste jumătate de milion de dolari!
I.J.: Nu ştiu prea multe despre dumneavoastră, dar un pictor din Craiova v-a prezentat cam aşa: „Talentat, a învăţat «şmecheria» în SUA, munceşte şi este o marcă. Paradox: este cunoscut în SUA, mai puţin în România!“. Ce comentarii faceţi la aceste afirmaţii?
C.R.: Pictorul respectiv face să pară mai simplă şi mai uşoară „şmecheria“ decât a fost ea în realitate. Cât despre recunoaşterea americană, ce să zic? Mă cunosc şi mă respectă concurenţii mei din high end-ul ramelor şi câţiva experţi… În ultimii douăzeci de ani am lucrat constant sau episodic cu peste trei sute de clienţi. Ramele mele au ajuns în casele unor oameni faimoşi, incluzând printre ei cel puţin doi foşti preşedinţi americani şi un viitor rege european, dar asta nu înseamnă deloc că proprietarii finali ai ramelor mele mă cunosc şi-mi dau telefon, ori că CNN îmi ia interviuri. La Casa Albă sunt învitaţi şi li se mulţumeşte unora dintre cei pentru care lucrez şi care apără cu străşnicie numele furnizorilor lor. Unii dintre clienţi îmi cer expres să înlătur toate semnele şi etichetele trădând originea ramelor (Craiova – n.r.), alţii, dimpotrivă, se folosesc de parfumul european şi uşor exotic pe care România îl evocă şi pretind însemnele de provenienţă.
În România m-am „născut“ abia în urmă cu doi ani şi lumea încă se miră atunci când mă descoperă pe net sau din auzite.
Iubesc ambele ţări: România – din inimă, America – din minte
I.J.:: Ce hobbyuri aveţi? Aveţi, de fapt, timp şi pentru altele?
C.R.: Ramele m-au aplatizat. Sunt complet devorat de ele. Nici hobbyuri nu prea mai pot spune că mai am. Am tabieturi însă, dar astea vin cu vârsta. Îmi plăceau politica, arta, istoria şi călătoriile, fotografiatul şi hoinăritul. Era o vreme când, anual, sub pretextul căutării de noi clienţi, îmi luam copiii adolescenţi şi căţelul şi părăseam New Yorkul pentru trei luni, din august până la sfârşitul lui octombrie, vagabondând prin toată America. Aşa am ajuns să ştiu SUA mai bine decât România.
I.J.:: Quinta Royală este „cartea“ care vă place cel mai mult?!
C.R.: Numai la pocker. Dar n-am mai jucat pocker din studenţie şi, culmea, detest jocurile de noroc. Imaginaţi-vă că particip anual la o expoziţie de artă şi rame care are loc la Las Vegas. Nu-mi place oraşul ăla şi sunt încă virgin în ceea ce priveşte jocurile de noroc. N-am tras nici măcar o dată în viaţă de maneta unei „slot machine“ şi bănuiesc că asta nu mă face prea interesant…
I.J.: Unde vă simţiţi mai bine: în Scranton (unde sunteţi şi acum) sau în Craiova?
C.R.: După divorţ mi-am cumpărat o cabană, într-o zonă amintind de Sovata, la vreo 50 de kilometri în spatele gării din Scranton, în Lake Ariel. Aici am redescoperit ce multe stele sunt pe cer şi cât de trează e pădurea noaptea. Ştiţi, eu simt că aparţin ambelor lumi. Când sunt în România (majoritatea timpului) trăiesc după fusul orar american. Şi invers: în America trăiesc după ora României. Iubesc ambele ţări: România – din inimă, America – din minte. De altfel, în atelierul meu de la Craiova am ambele steaguri, românesc şi american, la fel de mari, pe perete, unul lângă altul.
I.J.:: Vă consideraţi un artist plastic desăvârşit, probabil şi bogat… Ce planuri de viitor aveţi? Intenţionaţi să investiţi bani în Craiova?
C.R.: Nu mă consider un artist şi cu atât mai puţin un artist desăvârşit. Am cunoscut câţiva făuritori de rame buni şi foarte buni la viaţa mea şi cu toţii aveam în comun ratarea talentelor noastre artistice. Luaţi un copil cu multiple calităţi intelectuale şi talente artistice remarcabile şi vă promit că viaţa îl va purta pe atâtea cărări divergente încât, dacă va avea noroc, până la urmă va deveni constructor de rame.
Nu sunt un om bogat, nu am bani de investit nici în Craiova şi nici în altă parte. Am investit însă în nişte oameni care au venit la mine pe când aveau douăzeci de ani, nu aveau nici o meserie şi mi-au rămas alături. Le-am dat – şi le dau încă – tot ce pot şi știu. Între timp, oamenii ăştia au devenit prima şi singura manufactură de rame de calitate muzeală din istoria României, iar produsele ieşite din mâinile lor vor înfrunta secolele, în slujba unor tablouri de valoare, fiind admirate şi preţuite de viitorime mult după ce numele noastre vor fi fost deja uitate.
I.J.: Întorcându-ne la anii vitregi de până la 1990: în 1988, la Budapesta, aţi fondat „România Liberă group“. Aţi avut probleme pentru acest demers?
C.R.: Acela a fost mult mai mult decât un demers, a fost o fărâmă de istorie, o altă parte a vieţii mele la care ţin prea mult ca să o expediez, în câteva cuvinte, la sfârşit de interviu…
Firma coordonată de Roşca a realizat restaurări de rame şi din patrimoniul Muzeului Naţional de Artă al României, conducerea instituţiei având numai cuvinte de laudă. Astfel, într-o recomandare din noiembrie 2011, conducerea instituţiei amintite a precizat, printre altele, că firma coordonată de Cornel Roşca a realizat, „în condiţii excepţionale, un număr de opt rame de dificultate ridicată pentru lucrări semnate de artişti precum Nicolae Grigorescu şi Ştefan Luchian din patrimoniul instituţiei. Recomandăm cu căldură tuturor celor interesaţi specialiştii acestei companii, care lucrează la cele mai înalte standarde internaţionale, atât din punct de vedere al materialelor folosite, cât şi al execuţiei“.
Pe blogul său, Roşca a scris despre istoria ramelor a două tablouri de Grigorescu (din totalul de opt): „Mă fac vinovat, alături de oamenii mei de la firma ROSCA’S, de producerea acelor rame, iar povestea acelor rame vă asigur că este palpitantă precum un roman poliţist a cărui acţiune debutează într-un atelier de restaurări rame antice din New York, prin anul 1990, şi se termină la Bucureşti douăzeci de ani mai târziu“.
