Tânărul stomatolog craiovean Ştefan Aninoiu promitea să devină în această meserie cel puţin la fel de vestit ca tatăl său, dr. Daniel Aninoiu. La cei 31 de ani ai săi, câştiga mulţumitor şi nu ducea lipsă de clienţi. S-a decis totuşi să plece în Suedia, pentru a se perfecţiona. Acolo a cunoscut un sistem medical total diferit de cel de acasă.
GdS: Cum ai ajuns să practici medicina dentară în Suedia?
Ştefan Aninoiu: Am plecat în Suedia în noiembrie 2010, printr-un program finanţat de un comitat al acestei ţări. Am finalizat mai întâi un curs de limbă, apoi am încheiat un contract cu autoritatea administrativă a acestui comitat, un soi de „consiliu judeţean“ din România. Acolo sunt medic de medicină dentară generală. După un an pot să urmez şi o specializare.
GdS: Lucrezi într-o clinică de stat?
Ş.A.: Da, lucrez în localitatea Borensberg, într-o clinică de stat. Poate părea straniu, dar acolo nu au aproape deloc clinici particulare, pentru că sistemul de stat funcţionează foarte bine, clinicile sunt excelent dotate, iar oamenii au încredere în ele. Sunt numai câteva clinici private, în oraşele foarte mari, dar nu sunt mai performante decât cele de stat. Nu te împiedică nimeni să îţi faci un asemenea business, dar nu e nevoie de clinici private.
GdS: Ce faci acolo concret?
Ş.A.: O parte a timpului este ocupată de ceea ce în România se numeşte prevenţie. Pacienţii vin la consultaţii, ocazie cu care li se fac câte patru radiografii, pentru identificarea cariilor şi a altor leziuni. Iradierile sunt foarte, foarte mici, radiografiile fiind digitale. Nu se face exces de radiografii, dar unde este nevoie nu se face nici economie.
Dacă se constată ceva modificări la nivelul danturii, pacientul este reprogramat pentru tratament. Dacă nu, se reprogramează pentru următoarea consultaţie peste o perioadă cuprinsă între 12 şi 18 luni, în funcţie de gradul de risc, care este dat de numărul de obturaţii, de plombe, de problemele gingivale etc. Pacientul cu grad de risc mai ridicat este programat mai devreme, la 12 luni, iar dacă are grad de risc mai redus, este programat mai târziu, spre 18 luni. Cu o lună înainte de împlinirea acestui termen, asistenta îi trimite pacientului, prin poştă, o invitaţie îi care i se spune ziua, ora şi medicul la care a fost programat şi i se aduce la cunoştinţă că, dacă nu îi convine programarea, să dea telefon pentru a fi reprogramat.
Este ceva asemănător cu vizita anuală de la medicul de familie din România.
GdS: Această consultaţie este suportată de sistemul asigurărilor de sănătate?
Ş.A.: Nu. Aş putea spune că sistemul de asigurări de sănătate aproape că nu există în Suedia. În fiecare an, casa de sănătate plăteşte pentru pacient doar 15 euro. În rest, pacienul plăteşte absolut totul.
Spre exemplu, consultaţia de care vorbeam îl costă 66 de euro. Atunci când pacientul vine, eu îi accesez fişa medicală. Dacă văd acolo că el n-a folosit cei 15 euro daţi de asigurările de sănătate, îi folosesc întâi pe aceia, iar el plăteşte apoi la casierie doar diferenţa.
Deşi totul este scump, aproape niciodată suedezii nu se gândesc că nu pot să-şi permită. Găsesc întotdeauna o cale – renunţă la altceva – ca să se ocupe de dantură. În România, chiar dacă ar fi gratis, pacientul tot n-ar veni la o asemenea consultaţie periodică.
Un alt lucru foarte interesat la suedezi este că ei mănâncă dulciuri numai sâmbăta. Este un soi de „curent“ în acea ţară, datorat faptului că în ultima perioadă suedezii au constatat creşterea numărului de carii la copii. Aşa că printr-o publicitate asiduă, prin părinţi, prin şcoli, s-a implementat această idee privind „sâmbăta dulce“. Tocmai de aceea şi promoţiile la dulciuri sunt în magazine tot sâmbăta.
GdS: Există totuşi reduceri sau gratuităţi suportate în domeniul stomatologic de casa de sănătate?
Ş.A.: Desigur. Spre exemplu, copiii până la 19 ani au gratuitate. Şi aici, sistemul e inedit. Prima dată, copilul vine la un cabinet de stomatologie la vârsta de trei ani. Dar vine la igienistă şi la asistentă. Nu li se face nimic. Doar li se arată scaunul, apa, turbina, li se explică cum funcţionează, să fie obişnuiţi cu ele. Vine apoi la patru ani, li se mai povesteşte câte ceva, de o pastă de dinţi, de o periuţă, dar tot nu li se face nimic.
La medicul dentist vine prima dată abia la şase ani, apoi mai vine la nouă ani, la 12 ani şi la 19 ani. În plus, în fiecare an vine „în vizită“ la igienistă şi la asistentă. Şi lor li se fac radiografii anual, care se adaugă în baza de date, la fişa lor.
Apoi, există şi reduceri suportate de casa de sănătate. De exemplu, dacă un pacient a plătit într-un interval de un an mai mult de 300 de euro pe lucrări şi consultaţii, pentru ce depăşeşte această sumă, pacientul plăteşte doar jumătate de preţ, iar restul suportă casa. În cazul unor lucrări sau operaţii de amploare, care costă peste 15.000 de euro, pentru tot ce depăşeşte acest prag pacientul plăteşte doar 20%, iar casa de asigurări 80%.
„E ceva normal acolo ca un medic să aibă iaht“
GdS: Cât câştigă acolo un medic?
Ş.A.: Un stomatolog fără nici un fel de specializare câştigă circa 3.000 de euro impozabil. Impozitul este, în funcţie de zonă, între 28-32%, deci rămâne în mână cu, să zicem, 2.200 de euro. Mulţi stomatologi din România ar considera că e puţin, că aceşti bani şi-i fac imediat şi în ţară. Aşa este!
Acolo, însă, ca supliment faţă de salariu, ai cursuri de pregătire gratuite, ai întâlniri şi schimburi de experienţă cu alţi medici, pentru care nu trebuie să plăteşti. Nici acolo medicul nu este bogat, dar cu salariul lui trăieşte bine. Poţi să-ţi cumperi orice vrei. Deşi nu sunt în categoria oamenilor bogaţi, e ceva normal acolo ca un medic să aibă iaht, să aibă rulotă, să aibă o maşină bună.
Şi programul este mai lejer. În alte ţări trebuie să atingi anumite target-uri, să pui – să zicem – 500 de dinţi ca să-ţi iei banii, pe când în Suedia nu există un asemenea stres. Spre exemplu, la un tratament de canal se rezervă 70 de minute, pe când în alte ţări pentru asta se alocă doar 30 de minute, iar în România, dacă faci asta în 70 de minute, nu mai ajungi la 2.000 de euro.
GdS: Dar şi preţurile sunt altele…
Ş.A.: Diferenţele de preţ sunt foarte mari. Spre exemplu, un tratament de canal în Suedia ajunge, cu plombă cu tot, undeva la 400 de euro, adică circa 1.500 de lei. La noi, în România, e undeva la 150 de lei cu totul, deci de zece ori mai ieftin.
Ce-i drept, şi materialele sunt altele. Acolo se lucrează numai de la ceramică în sus. Mă refer la lucrări metalo-ceramice (crom-nichel, crom-cobalt), la zirconiu şi la vârful de gamă care este ceramica presată. Iar preţurile sunt considerabil mai mari. Spre exemplu, la ceramică, acolo este aproximativ 700-800 de euro un dinte, în timp ce în România e cam 250-300 de euro.
GdS: Deci, preţurile sunt mari, dar totuşi suedezii n-au reţineri în a le plăti…
Ş.A.: Ce mi-a plăcut foarte mult la ei e un lucru pe care mi-aş dori să-l văd şi în România: responsabilitatea oamenilor faţă de sănătate, în general şi faţă de medicina dentară, în special. Dacă suedezului i se întâmplă ceva – îi cade o plombă, să zicem – nu aşteaptă să treacă timpul până se umflă măseaua, până îl doare, ci vine imediat. Sună şi se programează la cabinet.
Noi în fiecare zi avem un timp de urgenţe, când nu avem pacienţi programaţi la consultaţiile obişnuite. Dacă sună cineva că are o urgenţă, îl programăm în acea perioadă de timp. Se percepe o taxă de urgenţă şi se rezolvă problema. Acolo ei nu se grăbesc deloc cu tratamentele, nu se aruncă să-l termine cu totul într-o zi ca să-i ia banii, ca în România. Ei spun acolo că banul este ultimul lucru la care trebuie să te gândeşti. Contează, în primul rând, sănătatea pacientului. Niciodată nu se pune problema banilor.
Apoi, pacienţii sunt încurajaţi să-şi păstreze dinţii. Pe de altă parte, dacă văd o problemă mare, nu se mai apucă să mai trateze, ci procedează imediat la extracţie. Ei consideră că dinţii sunt scumpi şi decât să facă o lucrare pe un dinte îndoielnic, cu prognostic rezervat, preferă să facă extracţie. În schimb, se încurajează implanturile.
GdS: În România există o anumită rezervă faţă de implanturile dentare. Majoritatea dentiştilor le recomandă doar la persoanele de peste 45-50 de ani şi te avertizează de la început că există riscul ca acest implant să cadă. În Suedia cum sunt văzute implanturile?
Ş.A.: Într-adevăr, implanturile nu ţineau, dar de vreo zece ani încoace, cel puţin, s-au perfecţionat şi acum din punct de vedere tehnic nu mai sunt probleme. Acum vorbim în acest domeniu de os sintetic, care se poate folosi, iar tehnologia a avansat, astfel încât nu se mai pune problema căderii implantului. Dar, bineînţeles, el se recomandă în funcţie de pacient, dacă este fumător sau nefumător, dacă are sau nu parodontoză…
Iar preţurile sunt mult mai mari ca la noi. Un implant ajunge acolo, cu tot cu coroană, undeva la 1.700 de euro, pe când la noi ajunge cu totul cam la 600 de euro.
GdS: În ciuda programărilor, la mai mult de jumătate dintre cabinetele medicale din România stau la uşă câte cinci-şase pacienţi. Cum este în Suedia în această privinţă?
Ş.A.: În Suedia nu există cozi la uşa medicului. Există un respect deosebit pentru pacient şi pentru timpul său. Nici noi nu avem voie să întârziem, dar nici pacienţii.
Dacă l-am programat pe pacient la o anumită oră, medicul termină cu pacientul anterior până la ora respectivă. Ca excepţie, se acceptă o întârziere de câteva minute, maximum zece, dar asta se întâmplă foarte rar.
Dacă totuşi se întâmplă să nu ne încadrăm în timp, asistenta sau medicul merge afară şi îi cere scuze pacientului nevoit să aştepte. Dar ei nici măcar nu gândesc că ar putea să existe aşa ceva.
„În ţara noastră sunt prea multe cabinete“
GdS: Acolo există noţiunea de „stomatolog de familie“, pe care unii fac de mult eforturi să o implementeze în România?
Ş.A.: Acolo pacienţii nu au un stomatolog de familie, ci un sistem de, să-i zicem, „clinică de familie“. Adică dacă anul trecut pacientul a venit la mine, la următoarea vizită poate să vină la un coleg de-al meu. De aceea acolo nu sunt discuţii de genul „Mi-ai luat pacientul!“, pentru că nu e pacientul tău, e al clinicii. Nu contează cantitatea de pacienţi, ci calitatea lucrării făcute pacientului.
Iar programul e program. Eu la ora 5.00 punct am pus turbina jos şi plec acasă, la familie. Nu sună telefonul să te cheme la serviciu. Există un număr scurt de urgenţă pentru stomatologie şi cei care au nevoie sună acolo, fiind îndrumaţi către un medic ce asigură urgenţa. Muncesc tot opt ore pe zi. În plus, avem o pauză de masă de 50 de minute, care însă e neplătită, şi două pauze de cafea de 15 – 20 de minute, care sunt plătite.
GdS: Cum sunt văzuţi medicii români în Suedia?
Ş.A.: Suedezii sunt foarte mulţumiţi de medicii români, numai că trebuie să te adaptezi la sistemul lor. Ei fac multe cursuri, multe întâlniri şi specializări, dar nu pe banii lor, ca în România, ci pe banii clinicii. De aceea ei sunt mai bine pregătiţi. Niciodată nu m-am simţit mai slab pregătit decât ei. Însă ei au studiat mai mult timp anumite probleme şi au găsit soluţii mai bune.
Totuşi, dacă un medic stomatolog român vrea să plece în străinătate pentru bani, să nu vină în Suedia, ci să caute altă ţară din Europa. În Suedia poate să vină dacă vrea să înveţe să facă lucruri de calitate.
GdS: Acolo medicii primesc mită? Sau să zicem „cadouri“?
Ş.A.: În Suedia nu există, ca în România, acel interes al medicului: „pacientul a adus ceva?“. Acolo este exclusă ideea de mită. Asta nu înseamnă însă că pacienţii nu aduc cadouri. Există pacienţi care, drept mulţumire, vin cu prăjituri, cu fructe. Medicii le primesc fără nici un fel de problemă, dar niciodată nu iau acasă ceea ce primesc, ci consumă acolo, împreună cu colegii.
GdS: Cum vezi acum medicina dentară din România? Ce-ai schimba în sistemul din ţara noastră?
Ş.A.: Eu cred că în România, accentul în medicina dentară ar trebui să se pună mai mult pe prevenţie, şi apoi pe tratamente, care să fie făcute la cea mai înaltă calitate. Apoi, mi se pare că în ţara noastră sunt prea multe cabinete de medicină dentară. Enorm de multe. Dacă aş avea putere decizională, eu aş face nişte criterii foarte dure pentru cabinete şi i-aş strânge pe medici sub formă de clinici.
Cred că şi medicii ar trebui să gândească altfel. Nu trebuie să fim vânzători de dinţi, să-i luăm cu un preţ şi să-i vindem cu alt preţ. Trebuie să laşi în urmă pacienţi mulţumiţi şi o idee de igienă, de îngrijire a dinţilor.
Esenţială este, însă, şi schimbarea mentalităţii pacienţilor. Românii nu au puterea de cumpărare a suedezilor şi nu îşi pot permite lucrări de un anumit gen. Eu cred că, dacă-şi vor schimba mentalitatea, şi-ar putea dirija banii mai mult spre sănătate decât spre alte lucruri, la care pot renunţa.
Am plecat să lucrez în Suedia nu neapărat pentru bani, ci pentru calitate. Erau lucruri pe care doream să le fac, dar pe care prea puţini pacienţi din ţară şi le puteau permite. Însă, mi-ar plăcea să mă întorc acasă şi să pun în practică tot ceea ce am învăţat în Suedia!
